All for Joomla All for Webmasters

POVESTEA UNEI TRUPE ROCK.

Sandu Albiter


ÎNCEPUTURILE
Prin 1964, aveam 12 ani şi mergeam cu copiii de pe strada mea la Ştrandul din Bartolomeu, un cartier mărginaş al Braşovului: de o parte a bazinelor era un teren cu gazon, ca un teren de fotbal. Acolo se bătea mingea, se juca fotbal sau volei de către copiii, în majoritatea lor români. Şi acolo am văzut un băiat cu vreo 3-4 ani mai mare decât mine, care cu o chitară de lemn, atrăgea asistenţa cântând diferite cântece. Mi-a rămas în minte un cântec care avea un text despre Mariana şi o savarină. Mi-a plăcut enorm şi m-am gândit atunci, ce frumos ar fi fost să pot cânta şi eu la chitară. Peste câţiva ani aveam să-l cunosc pe acel băiat cu ochelari cu multe dioptrii: Liviu Prejmereanu, un muzician plin de talent şi poli instrumentist de valoare.
Dar ce m-a şocat cu adevărat în acele zile de vară, la Ştrandul Bartolomeu şi m-a marcat pentru tot restul vieţii, a fost ceea ce am văzut pe partea cealaltă a bazinelor de înot: acolo era o esplanadă din lemn cu cabine în care te puteai schimba pentru a înota. Pe acea esplanadă erau o mulţime de adolescenţi blonzi, o adevarată lume blondă: erau saşii Braşovului. Şi la un magnetofon Tesla “Sonet Duo”, am auzit pentru prima dată, o muzică pe care nu o mai auzisem înainte: The Rolling Stones cu “ (I can’t get no) Satisfaction” şi The Beatles cu “ I want to hold your hand ”, printre alte multe cântece de acelaşi gen şi complet nouă pentru mine la acea vreme, muzică pe care saşii o primeau din Germania (RFG) de la rudele lor de acolo.
A fost momentul când am decis că şi eu trebuie să învăţ să cânt acel gen de muzică! Oricum, nu mă omoram să ascult muzică uşoară românească sau populară, care putea fi ascultată la radio sau la difuzor, fără alte opţiuni, chiar dacă aş fi avut. Aşa că am început să-mi construiesc “chitare”, din bucăţi de scândură pe care întindeam bucăţi de sârmă ordinară, găsite prin curte şi prinse la capete în cuie.
Părinţii mei, oameni simpli (tata poştaş iar mama croitoreasă la Şcoala de Ofiţeri de pe strada Mihai Viteazul din Braşov), fără dare de mână, nu îşi permiteau să-mi cumpere o chitară adevarată, banii abia dacă le ajungeau să ne asigure strictul necesar creşterii decente pentru mine şi sora mea mai mică, Lili. De altfel, tata nu prea avea de gând să mă lase să urmez o educaţie muzicală, filozofia lui era simplă: să învăţ o meserie la o şcoală profesională şi să aduc bani acasă cât mai curând.
Următorii ani aveau să treacă fără să fac vreun progres în dorinţa mea de a învaţa să cânt la chitară,cel mult reuşind să adun câţiva copii din vecini,cu care încropeam câte o formaţie ad-hoc, eu zdrăngăneam la scândura mea cu sârme bătute în cuie,iar ceilalţi făcând tămbălău şi bătând în bidoane goale de tablă. Când a venit vremea să urmez o şcoală, după terminarea cursurilor elementare(aveam deja 14 ani), la rugăminţile mele insistente,mama l-a convins pe tata să mă lase să-mi încerc norocul la admiterea la un liceu teoretic,iar dacă nu voi intra din prima, în toamnă să mă înscriu la o şcoală profesională.Am intrat din prima la Liceul “ Unirea”din Braşov.Aici mi s-a deschis lumea: pe lângă faptul că era socotit cel mai bun liceu din Braşov,viitorii mei colegi erau în mare majoritate din familii bine plasate social,mulţi chiar copii de nomenclaturişti,cu poziţii înalte în PCR.Majoritatea noilor mei colegi ascultau muzică Rock and Roll care venea din Occidentul decadent,muzică rock în plin avânt în acei ani.Viaţa muzicală din Braşov era plină de evenimente,activau o mulţime de formaţii,în majoritate formate din saşi care aduceau şi instrumente din occident:”Flamingo”,”Montana”,”Cântarul Vântului”sunt doar câteva nume de care îmi amintesc,în majoritatea lor activând pe langă Şcoala Populară de Artă,unde profesorul de chitară Martinescu a pregătit zeci de chitarişti talentaţi (la cursurile lui a învăţat primele acorduri şi Peter Mafay,ajuns apoi un artist de talie mondială, în RFG).Dar veneau prin Braşov şi nume deja consacrate pe plan naţional,în turnee sau concerte organizate de Cornel Chiriac,sub egida emisiunii sale “Metronom”,exista chiar o formaţie cu acest nume, apoi “Sincron” ,”Roşu şi Negru”,”Sideral”,chiar “Phöenix”,trupe care pe langă primele compoziţii ,cântau piese din topurile internaţionale şi pe care le cântam toţi cei din sală împreună cu ei.
Ajuns elev de liceu,am început să o presez pe mama, care era mai receptivă la dorinţele mele, să îmi cumpere o chitară adevărată,cu care să învăţ să cânt.Săraca,din banii adunaţi de ea fără să ştie tata,mi-a cumpărat o chitară acustică făcută la Reghin,cu corzi din plastic.Dar problema era acum că nu avea bani să-mi plătească ore de chitară,aşa că iarăşi,mari progrese nu am făcut,am învăţat câteva cântecele pe prima coardă a chitării.Au trecut şi anii liceului şi urma să decid dacă voi încerca admiterea la o facultate sau voi urma cursurile unei şcoli post liceale şi să obţin o calificare,care să îmi permită să mă angajez undeva, să câştig bani. Le-am spus părinţilor că eu sunt hotărât de mult să încerc să intru la Facultatea de Silvicultură. Încă din Şcoala generală,când am făcut o vizită cu clasa, la Silvicultura din Braşov,de altfel singura din România şi din Europa de Est, am văzut ierbare frumos alcătuite de studenţi,insectare cu fluturi şi alte insecte frumos colorate,mi-am zis că acolo era de mine: îmi plăcea natura şi mergea foarte bine cu ideea de a cânta şi de a deveni artist.Atunci s-a trezit mândria în tata:dacă eu reuşeam să intru la facultate,eram primul inginer şi om cu studii superioare din tot neamul lui şi al mamei.Era un motiv de mândrie,aşa că mi-a dat tot sprijinul de care aveam nevoie,mi-a plătit ore de meditaţie suplimentare faţă de ce învaţam la liceu,un efort mare pentru familia mea,care nu câştiga uşor, suficient de mult pentru a suporta acest efort.
PRIMA FORMAŢIE-1971

Am intrat la Silvicultură în anul de graţie 1971! Concurenţa a fost pe măsura efortului făcut de toată familia mea ,am fost 8 candidaţi pe un loc,cea mai mare din toată Politehnica Braşov.Ai mei au fost foarte mândri de mine şi au anunţat toate neamurile,aşa că am profitat din nou:
Încă de prin clasa a 11-a,la liceu activa o formaţie formidabilă:”ALCOR “.Îmi amintesc cum mă uitam la ei ca al o minune, când băieţii cântau la Sala Festivă a liceului: Tibi Vintiloiu-vocal, Nelu Craioveanu-chitară electrică şi liderul lor Dan Pavelescu la pian.Aveau nişte piese proprii pe care le mai ţin minte şi acum:una cu un tramvai în roşu colorat şi un blues cu un text deosebit: vine seara şi mă furişez afară pe fereastră,iar Luna îmi luminează calea în hoinăreala mea nocturnă.Superb!
În acea vară a lui 1971,chitaristul trupei “ Alcor”,Nelu Craioveanu, a ratat admiterea la Politehnică,aşa că părinţii lui l-au pedepsit: au scos chitara lui electrică , o “Iolana” cu 2 doze,fabricată în Cehoslovacia, la vânzare şi nu l-au mai lăsat să cânte până nu ar fi urmat să reuşească la facultate.
Ăsta a fost momentul meu şi i-am povestit mamei despre oportunitatea apărută.Mama,sub impresia realizării mele cu admiterea,s-a lăsat înduplecată şi mi-a cumpărat acea chitară IOLANA cu 2 doze:cine mai era ca mine?Dar tot nu ştiam să cânt la chitară!
Şi în zilele următoare mă trezesc în curte cu Dan Pavelescu şi încă 2 băieţi:Heinz Göllner şi Tibi Vintiloiu.Dan îmi zice:”-Am auzit că ai cumpărat chitara lui Nelu.Ştii să cânţi?”
“-Da,cum să nu!”răspund eu băţos.
“-Atunci fă-ţi bagajul,că azi plecăm în tabără la Izvorul Mureş,unde vom cânta la Clubul Taberei, la serile dansante pentru seriile de studenţi care vin în tabără,până la toamnă.”
Şi îmi fac bagajul,plecăm la Izvorul Mureş în aceeaşi zi,unde săracu’ Dan se ia cu mâinile de cap când află că singurul cântec pe care îl ştiam era “Cocoşelul”pe o singură coardă,prima coardă ,Mi,a chitarei. Seara trebuia deja să cântăm.Dan ,neavând ce face,îmi zice:”-Dacă tot ai venit până aici,în vara asta înveţi să cânţi la chitară!” Şi seară de seară,Dan pe un scaun stătea şi cânta la un claviton iar în braţe ţinea IOLANA mea cu 2 doze şi cânta când la un instrument,când la celălalt.Pe un alt scaun,lângă el,eu stăteam şi priveam.Şi asta nu era tot:după ce se termina fiecare seară de dans,când ceilalţi colegi din trupă plecau cu fetele la distracţie,foc de tabără,chefuri,etc…,săracu’Dan mă lua în camera de la vila unde eram cazaţi şi mă învăţa chitară!Toată vara! Dacă Dan Pavelescu nu avea răbdarea să scoată ceva din mine în ale cântatului, nu ştiu dacă în toamna acelui an ,când începeau cursurile,aş mai fi avut tăria să merg mai departe.
Şi aşa,până în Septembrie 1971,m-am întors acasă cu un repertoriu întreg: cântam “Honky Tonk Woman”,”Proud Mary”,”I saw her standing there”, multe, multe altele.I-am mulţumit în sinea mea toată viaţa lui Dan Pavelescu pentru răbdarea avută cu mine,chiar dacă relaţia noastră, în anii care au venit,nu a fost tot timpul foarte prietenească.
În toamnă,cum ziceam, ne întoarcem la Braşov,Dan Pavelescu pleacă la Bucureşti,unde intrase la Conservator.Eu rămân cu Tibi Vintiloiu la voce,Güry Vass la chitară şi Titi Iancu la clape,mai cântăm la câteva seri dansante,prindem şi Revelionul împreună,după care hotărăsc: îmi fac trupă nouă!
“SACONITY”-1972
Aşa ia naştere prima mea trupă cu nume şi repertoriu ce cuprindea şi primele încercări de piese originale: “SACONITY”,adică Sandu,Cornel, Nicu şi Titi,de la numele componenţilor:
-Sandu Albiter-chitară şi voce
-Cornel “Lentilă” Munteanu-tobe
-Nicuşor “Noco”Constantinescu-chitară
-Titi “Titanu”Iancu-clape şi bas.
Apar primele realizări: suntem angajaţi ca trupă de acompaniament la o piesă de teatru: “Muşchetarii Măgăriei Sale”de Ion Lucian,la Teatrul Dramatic din Braşov, în regia lui Eugen Mercus,dar cu această ocazie şi prima apariţie cu poza trupei în revista “Flacăra”.Activam la Casa de Cultură a studenţilor Braşov,unde mai susţineam şi un program de dans la Cantina studenţilor din Complexul studenţesc Memorandului.Pe atunci nu existau discoteci,se cânta şi se dansa cu orchestre sau formaţii, live cum se zice azi.Cântam din repertoriul de top de atunci , piese de pe discurile venite din occident şi înregistrate în studio sau în concerte,uneori cu improvizaţiile artiştilor care durau chiar şi o faţă de disc pe vinil.Îmi amintesc că aveam în repertoriu piesa “Sunshine of your love”de la “Cream”, iar toboşarul Ginger Baker făcea în concerte solo-uri interminabile.Aşa , şi noi făceam la serile de dans,solo de tobe chiar şi de 20 de minute.Lumea dansa,nu se plictisea nimeni! Ce vremuri,ar zice unii!( şi eu!).
La magazia de Instrumente muzicale a Casei de cultură a studenţilor ( de unde ne luam staţiile, boxele şi tobele necesare să cântăm,încă nu aveam scule proprii), magazionera era o săsoaică, pe la vreo 50 de ani,Doamna West.Cu o aprobare de la directorul Casei de cultură,ca student ce eram şi activam în cadrul Casei de Cultură,puteam lua diferite instrumente de la magazie.Întro zi,vrând să iau ceva de acolo,d-na West îmi zice:
“-Măi Albiter,am 2 chitări acustice Gibson,care urmează să fie casate.Una o iau cu mine în Germania,pentru că plec definitiv cu familia , şi dacă vrei, una ţi-o dau ţie,dar trebuie să aduci alta în loc.Du-te la Magazinul Universal şi ia o chitară Reghin şi o aduci în schimb.”
Probabil, după numele meu,d-na West a crezut că sunt vreun sas de al ei şi a vrut să îmi facă un bine.Eu, la mintea mea de atunci, mi-am zis:”Măi ,da’prost mă crede,să dau o chitară nouă pe una veche!” Şi nu m-am mai dus să facem schimbul!După multă vreme am realizat ce chitară de valoare am ratat,văzând în poze acelaşi model de chitară la formaţia Beatles.Prin anii 60’-70’, în multe instituţii de stat s-au făcut achiziţii din import de valoare (probabil erau şi oameni care cunoşteau brand-uri de valoare în domeniu), imporându-se lucruri de calitate.De exemplu, la ONT Braşov erau în localurile,mai ales din Poiana Braşov,unde veneau turişti din occident,boxe şi amplificatoare Dynacord,microfoane Shure sau Newmann (care erau de fapt microfoane de studio de mare calitate, modelele acelea se achiziţionează azi la sume foarte mari,nu ne dădeam seama atunci ce aveam în mână!), chiar staţii Fender au fost aduse la UTC.Dacă aveam inteligenţa necesară la acea vreme,acea chitară Gibson ar fi avut azi o valoare inestimabilă!Dar , dă Doamne românului mintea cea de pe urmă: acea chitară probabil a fost casată,adică distrusă,spartă în bucăţi pentru că după standardele de atunci,i-a trecut timpul de folosinţă! Ce s-ar fi întâmplat,dacă viorile Stradivarius ar fi fost casate după un timp de cântat cu ele, la vremea lor! Minţile luminate care ne conduceau vieţile în acele vremuri, nu puteau înţelege că acele chitări deveneau mai valoroase odată cu trecerea timpului,la fel ca şi vinurile vechi!
În vara urmatoare,1972,din cauză că Titi Iancu a abandonat Liceul de Muzică şi nu avea un loc de muncă, de la Sfatul Popular i-a venit o somaţie pentru “parazitism”,cum erau numiţi atunci cei care nu aveau un loc de muncă şi nu erau nici în instituţii de învăţământ,ne-am angajat la “Capra Neagră” din Poiana Braşov,renumitul local,care rămăsese fără orchestră,ca şi alte restaurante de altfel din reţeaua ONT Braşov,deoarece pe timpul verii,majoritatea trupelor profesioniste plecau la mare ,aşa că pentru amatori, cum eram noi,se eliberau locuri destule.Am întregit formula cu un basist (Titi făcea şi bas şi armonie şi părţi solistice la clapele lui),pe Bebe Postărniceanu şi,pentru mai multă siguranţă că vom presta ca nişte profesionişti,cei de la ONT Braşov ne-au spus că va cânta cu noi în formaţie, compozitorul Andrei Proşteanu de la Bucureşti.
A fost o vară în care am învăţat muzică la un alt nivel , sub îndrumarea maestrului Andrei Proşteanu.
În toamnă,aşa cum era de aşteptat, dar noi speram că nu se va întampla aşa,am fost daţi afară din restaurant pentru că se întorceau profesioniştii de la mare.Adevărul era că veneau trupe tot una şi una,mai ales de la Arad şi Timişoara:CARUSEL ,VICKY FRANK , DEPOLD , trupe care încântau turiştii străini până în vara următoare.
Fără să ne dăm seama,totul era spre binele nostru :trebuia să ne întoarcem la Casa de cultură a studenţilor,unde nu mai trebuia să cântăm pentru clienţii restaurantului şi aveam timp să mai compunem câte o piesă sau să dăm spectacole organizate de Casa de cultură, participam la concursuri şi festivaluri ,ne întorceam la viaţa de artişti amatori, mult mai sănătoasă decât viaţa de local.
Dar scurta perioadă de cântat în restaurant şi-a pus amprenta, ne-a dezbinat, aşa că am mai rămas un timp cu Titi, Bebe şi la tobe a venit Dan “Ţâcă”Gheorghe. Apoi a plecat şi Titi şi Bebe, am mai încercat diferite formule sub denumirile de “Lotus”,”Pegasus”,m-am dus să cânt cu altii.O bună ucenicie am făcut cu formaţia “Acoustic Shock”, alături de mai vechiul coleg Heinz Göllner la bas, Lucian Ioniţă la chitară şi voce, Adi Tudorache-tobe şi un talent extraordinar, solistul vocal Harry Moarcăş, un tip care avea o voce de 1 la 1 cu Rod Stewart.Fără să exagerez, dacă nu te uitai la Harry şi doar îl ascultai, puteai jura că este Rod Stewart . Din păcate, după un timp, părinţii nu l-au mai lăsat să cânte, trebuia să ajungă inginer, fiind student la Politehnică. Mare păcat!Aşa o voce mai rar poţi auzi, l-ar fi aşteptat o carieră strălucită, dacă ar fi continuat să cânte! După câţiva ani, părinţii lui Harry, care făceau parte din nomenclatura comunistă, cu ocazia unei delegaţii în RFG, au cerut azil politic, iar pentru Harry, rămas în Braşov,între timp întemeindu-şi o familie, a început un calvar cu Securitatea, în încercarea lui de a ajunge în Germania , la părinţi. Îi ieşise un smoc de păr alb în creştetul capului, de la stress şi arăta destul de rău. Ca să-l fac să mai uite de necazuri, l-am mai chemat să cânte cu noi, odată în iarna anului 1985,la hotel “Teleferic” ( unde Gil Dobrică, Păuniţa Ionescu sau Nicu Pop, care cântau în program, stăteau şi-l ascultau pe Harry când cânta câteva piese cu noi) şi apoi în vara lui 1985,la barul “Paradis” din Jupiter, pentru câteva zile.Întro noapte din acea vară, am venit la uşa lui Harry, de la hotelul unde eram cazaţi, împreună cu 2 balerine, l-am trezit şi i-am zis să vină să ne facem de cap cu fetele. Mi-a apreciat gestul de a-l face să uite de necazurile lui pentru o clipă,dar mi-a spus că acasă o soţie şi un copil îl aşteaptă, iar a 2-a zi a şi plecat la Braşov.
L-am mai revăzut pe Harry după “revoluţia”din ’89, să fi fost prin 1990, când s-a întors întro vizită la Braşov, din Germania, unde a ajuns întrun final.M-a căutat şi mi-a spus că lucrează în Germania la o firmă care îl trimite în delegaţii în toată lumea.El se ducea bucuros că vedea lumea, deplasările acelea fiind refuzate de nemţii de la firmă ,ei plecau în alte ţări doar în concediu. Şi mi-a povestit că în acele delegaţii ajungea şi în Singapore, unde era o chestie tare, care se numea Karaoke! Adică se dădea sunet de pe nişte discuri cu negative la piese celebre, iar pe un ecran se derula textul cântecului şi trebuia să cânţi piesa live.Grozav! În acel bar se dădea în fiecare seară un premiu în bani ,destul de consistent, celui care interpreta cel mai bine un cântec pe care şi-l alegea. Când ajungea acolo, Harry mergea la acel bar, cânta “I’m sailing” ,cântecul lui Rod Stewart, lua premiul şi pleca.
Harry a venit la Braşov să îmi propună să deschidem un bar karaoke,iar el aducea aparatura necesară! A fost ultima oară când l-am văzut pe Harry, sper că este bine şi sănătos cu toată familia lui ( avea un băieţel, care părea să-i moştenească vocea). L-am iubit mult pe Harry Moarcăş pentru talentul şi bunătatea lui sufletească şi sper să-l mai revăd!
“ GRUP 74”
Ei, dintro trupă în alta, am ajuns în vara lui 1974,luna august,fusesem daţi iar afară de la restaurantul “Teleferic”de data asta, veneau profesioniştii de la mare, aşa că m-am hotărât să adun iarăşi oameni pentru o formulă serioasă: Nicu “Şipcă”Stănescu-chitară şi voce,Güri Vass –bass, Dan ‘’Ţâcă’’Gheorghe –tobe şi eu cu chitara şi vocea.
În această formulă, în august 1974, la Casa de cultură a studenţilor a luat fiinţă formaţia “GRUP 74”.
De fapt, am vrut să ne numim “ Doctor Blues”. Era la modă : “ Dr. John”,”Dr, Hook and the Medicine Show” “Dr. Feelgood”- mai ales că vroiam să ne axăm pe un repertoriu de blues.Dar directorul Casei de cultură s-a opus ferm, a spus că nu se poate,este un nume prea cosmopolit şi până ne găsim un nume, el ne spune formaţia “GRUP74”. Şi aşa a rămas! Nu zic , am căutat cu dicţionarul un nume care să ni se potrivească (la un moment dat am ajuns la litera “I” ,la cuvântul IRIS. O floare! Nu e de noi! Noi vrem un rock dur, nu se potriveşte! E, uite că la alţii a mers din plin! I-am povestit odată lui Nelu Dumitrescu, a râs cu poftă!).Deşi nu ne plăcea numele de “GRUP74”, a rămas aşa pentru că foarte curând am realizat lucruri care au făcut să fim cunoscuţi de multă lume care venea la concertele noastre şi ar fi fost foarte greu să-l mai schimbăm: am câştigat premii la concursurile din acea vreme, cum ar fi “Primăvara studenţească Braşoveană”,unde am luat locul 2, deşi eram singura formaţie care a concurat la secţiunea “ Rock”, dar pentru că nu am vrut să ne tundem pletele, am fost pedepsiţi cu acest premiu ciudat.Apoi la festivalul interjudeţean “Primul ghiocel” am luat din nou locul 2, primul loc fiind ocupat de formaţia “Stereo”din Sibiu,la chitară fiind Adrian Ordean, care avea să-mi devină, după câţiva ani, coleg de trupă şi bun prieten.
Tot atunci, în acei ani de început ai formaţiei “GRUP74”, am luat locul 3 pe ţară la “Festivalul naţional al Artei Studenţeşti” de la Galaţi, unde am concurat cu trupe care, ca şi noi, urmau să devină cunoscute pe plan naţional:”Cristal”,”Redivivus”cu Gabi Cotabiţă solist vocal, “Modal Quintet”din Cluj.Au urmat numeroase participări şi premii la “Cântarea României”.
La concursul naţional “Antena vă aparţine”,organizat de Televiziunea Română şi prezentat de poetul Adrian Păunescu, a fost o situaţie fără precedent la acest gen de emisiune:două judeţe se întreceau în direct, prezentând diferite numere artistice, cum ar fi: teatru,brigadă artistică, dansuri populare sau moderne, formaţii muzicale. Nu mai ştiu cu ce judeţ concura judeţul Braşov,dar la secţiunea Rock, formaţia “GRUP74” a prezentat o piesă aşa de bună( aveam special pentru acest cântec, un grup backing vocal cu 2 fete,una dintre ele era Gabriela Sauciuc, studentă la Facultatea de Muzică din Braşov,recunoscută mai târziu ca o excelentă solistă de muzică uşoară şi bună compozitoare),încât juriul a dat nota maximă fără ezitare şi a făcut ca Braşovul să câştige acel duel televizat. Au fost discuţii de culise, cum că nu se poate ca o formaţie rock să ia o aşa notă mare şi să mai şi decidă câştigătorul concursului,dar în final nu au avut ce face şi aşa a rămas.
Între timp, componenţa formaţiei s-a schimbat faţă de cea iniţială, astfel: Sandu Albiter –ch., voc., Nicu Stănescu-ch.,voc.,Paul Panait-bass, înlocuit la un moment dat de George Nojogan,Dănuţ Brucher-clape Daniil Proca-solist vocal, pian,clarinet,saxofon, muzicuţă,percuţie,un excelent poli instrumentist,Mircea Vancă-flaut,voc., Dan Gheorghe “Ţâcă”-tobe , Romeo Radoi-tobe. Aveam 2 toboşari care băteau simultan acelaşi ritm, un lucru care avea un mare efect la public; îi văzusem în concerte pe “Progresiv TM”, la fel ,cu 2 toboşari şi mi-a plăcut foarte mult. A fost de senzaţie formula. De exemplu,am trecut fără probleme la vizionarea făcută de Păunescu la aşa zisa cooptare în Cenaclul Flacăra: când ajungeau întrun oraş nou cu Cenaclul,artişti locali care doreau să se alăture lor,erau vizionaţi.Nu am avut probleme în a fi declaraţi membri ai cenaclului, dar nici nu am fost solicitaţi la vreun alt eveniment.Ba mai mult,când Victor Socaciu a vrut să-I acompaniem în cadrul Cenaclului,tov.Păunescu ne-a dat jos de pe scenă la Alba Iulia, de ziua Unirii-1 Decembrie,strigând că nu au ce căuta trupe rock pe scena lui. La scurt timp,când fiu-său Andrei şi-a făcut trupă, a cântat rock, bine –merci pe scena lui taică-său,dar şi pe versurile lui.Ba mai mult,a început să-i placă rock-ul şi au venit IRIS,Phöenix,Voltaj şi câte alte trupe rock.Dar fără discuţie,unde apăream, făceam senzaţie cu formula cu 2 toboşari.Iată un alt exemplu,care mi-a arătat că suntem buni,dar mi-a lăsat şi un gust amar:formaţia SFINX se afla în turneu naţional cu ocazia lansării extraordinarului album “Zalmoxe”,o muzică prea elevată pentru acel timp. Când au ajuns la Braşov,cineva din organizarea turneului a propus ca formaţia locală “GRUP74”să cânte în deschidere şi chiar şi a 2-a zi,la spectacolul ce urma să fie la Făgăraş,să facem acelaşi lucru.Eram în culmea bucuriei:noi în deschidere la SFINX.Am avut succes,pe lângă piesele noastre,am cântat şi cover-uri, iar la “(I can’t get no)Satisfaction”,sala a luat foc.Apoi au intrat cei de la SFINX.E drept,muzica lor excelentă era greu de înţeles de către publicul de atunci şi nu a avut efectul sperat de trupă.Reacţia lui Dan Andrei Aldea a fost: -“Dacă ăştia(adică GRUP74) mai vin şi mâine,noi nu mai cântăm!”Am simţit un gust atât de amar!
Dan Brucher, Romeo Radoi şi George Nojogan erau elevi la liceul de muzică din Braşov ,în clasa a XI-a când au venit în “GRUP74”, aşa că după un an şi ceva Dan Brucher şi George Nojogan au intrat la Conservator, la Bucureşti, au fost luaţi în armată, ca şi Radoi Romeo de altfel, care nu a intrat la Conservator. Cu câteva luni înaintea lor, plecase în armată şi Dan Gheorghe, aşa că formaţia “GRUP74” a fost pur şi simplu decimată.Mai mult, comandantul Garnizoanei Militare Braşov, pe atunci un colonel pe nume Mihălţeanu, îşi pusese în gând, ca pe lânga cei deja încorporaţi la el în unitate, să aducă toată formaţia “GRUP’74”şi să câştige Cântarea României.Mai lipseam eu, şeful formaţiei, ca să aibă efectivul complet, aşa că a pus ochii pe mine: spre deosebire de colegii mei mai tineri,eu trebuia să efectuez stagiul militar după terminarea facultăţii-legea veche. După noua lege a încorporării,după examenul de admitere în facutăţi, dacă reuşeai, făceai întâi armata, apoi mergeai la cursuri. Aşa că eram pe aceeaşi linie de start cu mai tinerii mei colegi. Şi m-a prins pe picior greşit:
Eu, disperat că voi termina facultatea prea repede şi voi fi repartizat cine ştie în ce colţ de ţară şi adio carieră artistică de rocker,îmi făcusem planul să o lungesc cât pot mai mult, aşa că mi-am pus în aplicare planul: să fac vreo 10 ani de facultate, cum îmi recomandase şi vecinul meu mai mare,Marcel Botorog, care reuşise isprava să facă 10 ani de facultate,s-a distrat cât a putut de mult în aceşti ani şi întro seară , venind la Cantina din Complexul Memorandului, unde eu cântam cu trupa, a zis că nu mă recunoaşte ca vecin al lui,dacă termin Silvicultura mai repede de 10 ani.Mai în glumă, mai în serios,mi-a intrat în cap ideea şi am hotărât să o pun în aplicare.Anul întâi nu putea fi repetat pentru că trebuia să dau examen de admitere din nou şi era prea riscant, aşa că am început cu anul 2.Nu m-am dus la examene,am rămas repetent,dar în anul 2 bis socotela nu s-a mai potrivit şi fără să mai vreau, nu am reuşit să trec de o materie numită “Rezistenţa materialelor” şi pe care nu o puteam asimila nici în ruptul capului, aşa că fără voia mea , de data asta, am rămas din nou repetent.Regula era că nu puteai să repeţi de 3 ori acelaşi an şi să mergi mai departe cu studiile, decât dacă făceam un an de producţie, în câmpul muncii adică, aşa că am fost exmatriculat.Ei, mi-am zis , încă un an de libertate,m-am angajat la CPL (Centrala de Prelucrare a Lemnului) din Braşov, la Biroul Producţie, unde-l aveam şef pe (Domnul) tovarăşul Popescu, un mare amator de muzică rock. A fost o simpatie reciprocă, lucru de care , îmi cer scuze, am profitat din plin:eu îi înregistram benzi de magnetofon cu ultimele noutăţi în muzica rock, iar el închidea ochii atunci când lipseam de la serviciu, având concerte în deplasare. Cântam şi la Cenaclul Flacăra,unde îl acompaniam uneori pe Victor Socaciu. Odata,fiind plecat cu cenaclul, am lipsit mai multe zile de la serviciu,iar la întoarcere, căutand o scuză cât mai plauzibilă să-i spun tovarăşului Popescu,intrând în birou, mi-a luat-o înainte şi mi-a zis:
-“Da ,ştiu, am citit în revista “Flacara”unde ai fost!” Toţi cei din birou au fost nişte colegi minunaţi.Erau 6-7 ingineri cu care m-am înţeles minunat,ştiau de ce sunt acolo şi că nu voi face mulţi purici pe la ei, aşa că mă priveau cu înţelegere.Stăteam la ultimul birou din acea sală,pitit după un ficus enorm şi de multe ori adormeam cu capul pe birou, după vreo seară cu cântare,dar nu-mi făcea nimeni nici cel mai mic reproş, ba chiar odata l-am auzit pe unul dintre colegii de birou, spunându-le celorlalţi să vorbească mai încet că domnul Sandu doarme.Erau nişte oameni de viaţă, organizau petreceri la unul sau la altul dintre ei,petreceri la care mă invitau şi pe mine. Unul era chiar mai chefliu şi ne povestea tot felul de chestii hazlii de pe la beţiile lui:odată, stând la băut cu un prieten până târziu în noapte, soţia neputânt să doarmă din cauza lor, s-a aşezat la masă cu ei şi uşor, uşor s-a îmbătat de i s-a făcut rău.Când a început să vomite, soţul, grijuliu o ţinea de cap în timp ce îi spunea:”Na! Să vezi şi tu, credeai că mie mi-e uşor să beau!” Minunaţi colegi!
Între timp eu îmi desfăşuram din plin activitatea cu “GRUP74”,iar noul loc de muncă îmi crea oportunităţi: în fabrica de mobilă a CPL-ului, care făcea în acei ani ’70 ,mobilă aproape în exclusivitate pentru export, mai ales pentru IKEA, de care am auzit atunci prima dată, mi-am făcut prieteni printre muncitori şi îmi confecţionam diferite lucruri necesare trupei şi greu de găsit pe piaţă: beţe de tobe din lemn de carpen, care ştiam că este cel mai bun pentru aşa ceva şi foarte apreciate de toboşarii mei. Am făcut chiar 2 congas-uri, după poze din prospectele cu instrumente muzicale din Germania, din lemn de mahon, ce mai, aveam la dispoziţie ce vroiam în materie de lemn.
Toate bune şi frumoase până prin luna Mai a anului urmator. Mai aveam câteva luni de activitate în producţie şi de la Ministerul Învăţământului urma să primesc, dupa acel an de producţie, avizul de reînmatriculare, cănd mă trezesc cu un ordin de încorporare în armată. Un Maior de la Comisariatul Militar Braşov, a venit ,cum de altfel făcea în fiecare an, la CPL, la Biroul Personal ca să înregistreze care tineri încorporabili sunt în intreprindere la acea dată.Şi am picat ca fazanul în plasă:eu fiind dintre cei care efectuau stagiul militar după absolvire şi să fac 6 luni de pregătire militară ca să obţin grad de sublocotenent ,în acea lună mai 1976,fiind exmatriculat, nu mai figuram ca fiind student, aşa că eram bun de stagiu militar complet,de un an şi 4 luni, ca orice tânăr de vârsta mea,nu la TR, ca un absolvent de studii superioare,dacă nu eram exmatriculat.
A fost inutilă audienţa la comandantul Mihălţeanu, mai mult, mi-a spus-o franc în faţă:
-“Măi Albiter, vii la mine în unitate, unde sunt şi colegii tăi deja şi câştigaţi cu “GRUP74” locul întai la “Cântarea României”,pentru Comisariatul Braşov!”
A căzut cerul pe mine!Adio visuri frumoase!Degeaba pile, relaţii, intervenţii.Totul era pierdut!Pentru mine armata era lucrul cel mai oribil din lume! Rebel din fire,nu-mi imaginam că voi suporta umilirile vreunui caporal idiot, cum auzisem că era obiceiul, din povestirile despre armată, mai mult, mama care lucra la Şcoala de Ofiţeri şi sperase că voi urma şi eu acea şcoală,ca să ajung ofiţer cu haine gratuite pe viaţă,cum spunea ea,a obţinut exact contrariul de la mine: în vizitele pe care le făceam la locul ei de muncă, am înţeles ce înseamna viaţa cazonă şi pentru mine stagiul militar echivala cu o perioadă egală de puşcărie sau în cel mai bun caz, de timp pierdut din viaţă!
Când totul părea pierdut, o rază de speranţă a apărut de la un avocat,d-l Paşcalău Ovidiu, căruia îi cântasem la nuntă şi îi povestisem despre necazul meu.Ovidiu îmi zice:-“Lasă că te scap eu! Mergem la Spitalul Militar, la Dr. Ilea Mircea de la Neurologie şi te scapă el!”Atunci l-am cunoscut pe d-l doctor Ilea Mircea: un om de un umanism rar întâlnit!Chiar când am intrat prima dată la el în cabinet,acolo era un tânăr, care nemaisuportând umilinţele unui căprar cretin, l-a bătut de l-a băgat în spital.Îl aştepta acum armată grea, la un batalion disciplinar, pentru fapta sa.Dr. Ilea l-a scos iresponsabil pentru ieşirea disperată a acelui tânăr, salvându-l de la un calvar şi mai groaznic.Aşa a fost prima întalnire cu dr. Ilea,am simpatizat reciproc de la început şi am rămas prieteni toată viaţa, mai mult,mama mea,care era o angajată civilă la o unitate militară, a fost ajutată la rândul ei de acest minunat doctor, de fiecare dată când a avut nevoie. Acum, cu mine,planul era ca eu să mă internez formal în secţia de neurologie a doctorului Ilea pentru o lună şi să fiu băgat apoi întro Comisie medicală militară , care să-mi dea, la sugestia dr. Ilea, un certificat de inapt pentru serviciul militar.
Dar planul nu a funcţionat exact aşa: în fiecare dimineaţă , la ora 8 fix, la patul meu venea un căpitan de la Comisariatul Militar şi îmi spunea:
-“Măi Albiter, ştim că nu ai nimic! Stai aici cât poţi,dar apoi îţi faci valiza şi vii la noi!”
Mă făcea cu nervii omul ăla!Nu mai puteam dormi, nu mai aveam chef de mâncare.Îmi venise chiar ideea să nu mai mănânc până ajung la 45 de kile, greutate de la care auzisem că nu mai poţi fi încorporat.Eu nu eram oricum prea gras, nici prea înalt, aşa că am ajuns cu ideea mea tâmpită până pe la vreo 47 de kile, eram slăbit şi fără vlagă, aşa că am hotărât că nu merita să-mi distrug sănătatea şi am renunţat la idee.Dar în acea lună, în acel salon cu nebuni, am avut ocazia să văd ce înseamnă stagiul militar în Armata Română, brava Armată Română şi comunistă!Am văzut un tânăr,care, acuzând dureri de stomac, nu a fost lăsat de caporalul său să meargă la infirmerie la control, pe motiv că se preface, ca să scape de instrucţie,decât atunci când ulcerul pe care îl avea soldatul, i-a perforat stomacul,i-a atins un nerv de la coloana vertebrală şi a paralizat de la mijloc în jos.L-am văzut pe acel tânăr stând în pat, veneau părinţii lui la el şi îl ajutau să-şi facă nevoile, îl spălau şi îl curăţau. Crede cineva că a răspuns cel vinovat pentru viaţa distrusă a acelui tânăr şi pentru suferinţa lui şi a părinţilor săi, care şi-au văzut copilul crescut cu trudă şi sacrificii,nenorocit acum de un idiot.
Am văzut un tânăr de 18-19 ani, la vârsta încorporării,dar care avea un intelect dezvoltat la nivelul unui copil de 5 ani.Un doctor iresponsabil din Comisia medicală de încorporare l-a dat apt pentru efectuarea stagiului militar.Sărmanul debil ajunsese ciuca bătăilor şi umilinţelor colegilor de leat.Era crunt bătut ,până când cineva s-a gândit să-l interneze şi să-l scape de calvar.Sarcina îi revenea dl-lui doctor Ilea Mircea.Şi o rezolva , ca de atâtea alte ori!
În salon cu mine se mai afla un tânăr,care avea aceeaşi dorinţă ca şi mine: să scape de armată.Tânărul se numea Dan Chirilă, intrase la Conservator, coleg de clasă cu prietenii mei din “GRUP74”,luaţi deja în armată.Dan urma să facă 9 luni de stagiu militar ,înainte de a urma cursurile Conservatorului, dar hotărâse să nu le mai facă! Eram singurii oameni normali din acel salon plin de nebuni şi, ca să mai uităm de necazuri, chiar ne prefăceam că suntem nebuni,făceam tot felul de prostii,iar oamenii normali care veneau din diferite motive acolo,spuneau:-“Lasă-i săracii, că sunt nebuni!”. Peste ani, Dan Chirilă a ajuns dirijorul Orchestrei simfonice din Braşov, dar cred că îsi aminteşte încă prin ce a trecut.
Şi aşa , după o lună, dr. Ilea mă cheamă la el în cabinet şi îmi spune:-“Măi Albiter, nu am ce să fac, ăia de la Comisariat te vor acolo şi mai mult nu pot, decât să-ţi mai dau 2 săptămâni de concediu medical şi să încerci să-ţi rezolvi singur situaţia”. Mi-a cazut tavanul de data asta în cap!Asta era situaţia şi trebuia să lupt mai departe.I-am mulţumit frumos lui Mircea Ilea şi am plecat acasă, unde am început să-mi evaluez posibilităţile pe care le mai aveam.M-am dus la Rectoratul Universităţii Braşov, unde un prorector era tova Negruţiu, o aveam şi profesoară la Silvicultură. O comunistă convinsă,la aspectul fizic aducea chiar bine cu Elena Ceauşescu.I-am povestit problema mea şi faptul că după un an de întrerupere a studiilor şi încă aproximativ 2 ani de stagiu militar, vor mai fi puţine şanse pentru mine ca să-mi mai termin facultatea.Răspunsul a venit sec:
-“Tov. student Albiter! Nu prea ai fost silitor la cursuri, aşa că du-te şi serveşte-ţi patria!” Am ieşit cum am putut mai repede!M-am gândit să-mi încerc şi ultima şansă ,aşa că m-am dus la rectorul Universitaţii,tov. Florea Dudiţă.Mi-am plâns povestea şi lui,nu-mi mai făceam nici o iluzie că obţin ceva, când el îmi zice:-“Vei avea hârtia de reînmatriculare, vino mâine să ţi-o iei!” Nu-mi venea să-mi cred urechilor!Uau!Am scăpat,sunt liber!
Şi, înainte de a veni de la Ministerul Învăţământului ordinul de reînmatriculare, Duduţă mi-a dat o hârtie cu antetul Rectoratului în care se menţiona că”tov.Albiter Alexandru este reînmatriculat din toamna acestui an, ca student la Facultatea de Silvicultură.” M-am gândit după un timp că dl. Dudiţă a făcut acel gest riscant pentru postul lui, ca o mulţumire pentru tatăl meu, care era poştaş în sectorul unde locuia el, tatăl meu l-a servit ani de zile,ducându-i corespondenţa şi ziarele la uşă.
Oricum, cu acea hârtie în mână , m-am dus glonţ la Comisariat şi i-am pus-o pe masă lui Mihălţeanu. A luat-o, s-a uitat la mine şi a zis atât-“Măi Albiter, făceai armată uşoară la mine!”
Nu-mi trebuia mai mult,am ieşit ca din puşcă şi dus am fost, ca şi cum niciodată nu aş fi trecut pe acolo şi nimic din cele pătimite nu s-ar fi întâmplat. Niciodată nu m-am simţit mai liber şi lipsit de obligaţii, ca atunci. În 1980 am terminat facultatea, am reuşit doar în 9 ani,nu 10,dar Marcel Botorog m-a iertat pentru anul lipsă şi mă salută cu bucurie şi azi, când vine din Germania, unde s-a stabilit.Mi-am luat şi diploma după încă 2 ani,dar asta e altă poveste şi am hotărât să nu fac nici cele 6 luni de stagiu pentru grad de sublocotenent şi să nu fac nici o zi de armată.Începuserăm să facem turnee în străinătate, aşa că de câte ori venea acel ordin de recrutare ( îmi făcusem o relaţie la Comisariat, Mihălţeanu se pensionase), cu o sticlă de whisky sau un cartuş de Kent, obţineam o amânare, până când,după câţiva ani buni, Ilea , pe care îl mai întâlneam din când în când, zice:-“Hai măi Albiter să-ţi dau un livret de apt necombatant!”, o formalitate pentru el, aşa că am scăpat definitiv de ameninţarea încorporării. Nu am fost deranjat niciodată, nici măcar cu o concentrare, cum era obiceiul la acea vreme cu absolvenţii de studii superioare.Ca o ironie, în 2002 , când m-am mutat în Bucureşti şi trebuia să mă înregistrez la Comisariatul militar al sectorului 2, de care aparţineam cu noul domiciliu,doamna de la acel birou s-a uitat în livret şi mi-a spus:-“Domnule Albiter, aţi împlinit 50 de ani,ţara nu mai are nevoie de serviciile dumneavoastră militare”.M-am bucurat că am scăpat în sfărşit de acea datorie faţă de ţară!

PETER HEISE
În noaptea de Revelion 1973-1974 am cântat cu o formulă încropită ad-hoc, la Hotel “Sportul”din Poiana Braşov, pentru turiştii care se aflau în vacanţă, mai mulţi străini decât români. Toată noaptea a stat pe langă mine un tânăr neamţ din RFG ,desigur,care se uita la mine cum cântam cu chitara şi îmi tot punea tot felul de întrebări şi îmi povestea vrute şi nevrute, dacă îmi place Hendrix, dacă nu-i cânt şi un Hendrix,etc..Spre dimineaţă, la despăţtire, m-a întrebat dacă vreau ceva din Germania. Mai mult în glumă, ştiind că astfel de promisiuni rămân doar promisiuni, i-am spus lui Peter Heise, cum aflasem că îl cheamă, că vreau o chitară nouă, o pedala de fuzz, un wah-wah şi alte câteva lucruri.Uitasem de acea întâlnire, când ,prin februarie (1974),mă trezeşte mama şi îmi spune că la poartă e un neamţ care vrea să vorbească cu mine: era tatăl lui Peter, care venea la tratament pentru astm ,la Poiana Braşov şi care mi-a spus că fiul lui mi-a trimis nişte cadouri: o minunată chitară GIBSON Standard SG şi celelalte lucruri spuse de mine în acea noapte de Revelion, mai mult în glumă decât în serios.
Peter se ţinuse de cuvânt şi de atunci am rămas prieteni, ne-am revăzut de nenumărate ori, venea în România cu tatăl lui,la tratament,apoi ,după “revoluţie”am mers eu în Germania, am cântat chiar la Bremen, unde locuia Peter. Am primit de la el o mulţime de alte chitări (un Framus Stratocaster, care a ajuns pe la Adi Ordean, un Ibanez Telecaster, 2 Gibson Les Paul, un Fender Stratocaster),pedale de efect, o mulţime ( la Festivalul Artei Studenţeşti de la Galaţi din 1976 am venit ,printre alte scule de firmă, cu o pedală de efect Phaser, un fel de Roto sound, dar întro cutiuţă, nu întrun cabinet ca cele clasice,aşa încât Cornel Moldovan de la Modal Q, m-a întrebat uimit ,unde este Roto sound-ul. I-am arătat cutiuţa minunată şi nu-i venea să creadă), chiar şi lumini şi un amplificator Dean Armstrong( o firmă de nişă, specializată în amplificatoare de studio şi care i-a plăcut tare mult lui Dan Andrei Aldea, când l-a văzut la o înregistrare la Radio cu “GRUP74” ).Peter îşi luase rolul foarte în serios de a ne lansa cu “GRUP74” în Germania, venea des în România, culegea imprimări cu noi, mergea pe la casele de discuri, chiar a editat un single în 1987, la Casa de discuri “Mahallah Marliese Records””,disc la care pe o faţă este “GRUP74”cu piesa instrumentală “Lako”.Cânta şi el la chitară, iar când venea în România, îi făcea o mare plăcere să cânte câte un cântec cu noi la serile de dans la care cântam. La o astfel de cântare, când ne căram sculele la un club al Intreprinderii TCB, m-a întrebat de ce cărăm noi instrumentele,vrem să luăm şi banii pentru cărat,în loc să plătim tehnicieni.Pe vremea aceea nici nu ştiam că există meseria de technician sau sunetist pentru o trupă rock,dar să mai şi avem.De prin 1993-94,legăturile cu Peter s-au rărit tot mai mult, îmi scria că e bolnav, se interna des,părinţii îi muriseră,a divorţat şi era tare nefericit,material îi mergea tot mai greu, de câteva ori i-am trimis bani,apoi nu mi-a mai răspuns la scrisori,apoi scrisorile se întorceau, nemaiavând acelaşi domiciliu pe care îl ştiam,aşa că nu mai ştiu nimic despre un prieten cum nu au avut mulţi oameni. Mi-am tot promis că voi merge odată la Bremen, să-i dau de urmă ,dar familia pe care o am acum nu-mi lasă loc de astfel de căutări.Sper că totuşi este în viaţă şi întro zi îl voi revedea zâmbind.

Anii 1975-1978
După reînmatricularea din toamna lui 1975, “GRUP74” era în plin avânt,iar în anii următori au apărut primele înregistrări la Radio : piese precum “Călătorul”-prima înregistrare oficială a formaţiei GRUP74(muzica:Nicu Stănescu,text:Sandu Albiter),”Studiu 1”-piesă instrumentală(muzica:Nicu Stănescu), pe discul din Germania sub denumirea de “Lako”, “Studiu 2”-piesă instrumentală(muzica:GRUP74), “Orologiul”(muzica:Romeo Rădoi,text:Daniil Proca),”Variaţiuni 5+1”-piesă instrumentală(muzica :George Nojogan), “Toamna”-(muzica:Romeo Radoi,Text:Daniil Proca),”Oameni buni”-(text şi muzică:Sandu Albiter),”Veniţi să cântăm”-(text şi muzică:Sandu Albiter)-piesă inclusă în anul 2010 pe coloana sonoră a filmului “Amintiri din Epoca de aur”,în regia lui Cristian Mungiu,”Flori de timp”-(text şi muzică:Daniil Proca),”De ce sunt trist?”-( text şi muzică:Sandu Albiter)-piesă oprită de cenzură de la difuzare din cauza textului, dar şi apariţii TV( se ajungea foarte greu să fii dat pe post, chiar dacă reuşeai să faci o filmare, nu era sigur că va fi şi dată pe sticlă,am păţit aşa de câteva ori), turnee şi concerte.
În anul 1975, în Braşov mai locuia încă Horia Herşcovici, un evreu plin de talent, compozitor şi dirijor (în 1971, anul intrării mele la Silvicultură, l-am prins încă pe Herşcovici dirijând ultimul Big Band al Casei de cultură a studenţilor din Braşov), dar la scurt timp a emigrat în Israel. Am apucat să-i spun că vreau să fac muzică rock, să compun piese şi să nu ajung să cânt pentru bani prin restaurante, să câştig bani din concerte şi din drepturi de autor. Nu a uitat năzuinţele tânărului Albiter şi, în acel an 1975, când la Braşov s-a format o comisie de atestare ( nu puteai fi plătit pentru o prestaţie artistică decat în baza unui Atestat de artist liber profesionist), preşedintele comisiei fiind George Grigoriu, Herşcovici, care era membru în comisie,i-a spus lui Grigoriu să fie atent la cei din “GRUP74”, că sunt de viitor.A fost suficient ca toţi membrii formaţiei să primească atestat 1 solist, asta însemna maximum posibil,puteam câştiga 200 lei pe seară sau pe concert, ceea ce însemna foarte mult la acea vreme. Îmi amintesc că am cântat atunci “Europa (Earth’s Cry,Heaven’s Smile)” şi “Black Magic Woman”,ale lui Carlos Santana, cu improvizaţii la chitară în stilul lui Carlos,Mircea Vancă a cântat la flaut tema de la piesa “Hocus – Pocus”, piesa olandezilor de la “Focus”,iar improvizaţiile de chitară făcute de mine şi de Nicu Stănescu.
În vara lui 1975, Casa de cultură ne-a trimis să cântăm la mare , la Institutul de marină din Constanţa,pentru studenţii care veneau în vacanţă.În fiecare seară cântam în clubul Institutului, apoi îmi luam chitara Gibson SG primită de la Peter Heise şi plecam spre Mamaia.Acolo cânta seară de seară, în restaurante, spuma rock-ului românesc.La hotel Aurora cânta trupa”Sfinx”. M-am dus la Andrei Aldea,i-am arătat chitara şi i-am cerut părerea, dacă e bună.A luat chitara, a cântat cu ea în următoarea repriză din program. La pauză mi-a întins chitara şi mi-a spus doar atât:-“Na! Ţi-a plăcut?” În altă seară m-am dus la restaurantul “Albatros”, unde cânta “Progresiv TM”. I-am arătat chitara lui Loţi Herdina,care cânta cu o chitară “Hardstrom”, o copie suedeză a modelului meu de Gibson. A făcut ochii mari prin ochelarii lui a la Hank Marvin şi mi-a zis că îmi dă chitara lui şi să beau tot ce vreau din barul restaurantului, dacă îi dau în schimb Gibson-ul meu.I-am spus că beau doar lapte ( adevărul era că pană la acea dată nu pusesem picătură de alcool în gură) şi că oricum chitara este un cadou la care nu pot renunţa. Şi aşa, până în toamnă,când ne-am întors la Braşov, cel puţin în Mamaia, devenisem cunoscut nu pentru felul cum cântam la chitară, ci ca “băiatul cu chitara Gibson”.
În anii următori 1976- 1977, unii membri au plecat, alţii au revenit,
componenţa formaţiei “GRUP74” s-a modificat, dar cam cu aceeaşi membri de la începuturi:Dan Gheorghe s-a întors din armată şi şi-a reluat locul la tobe, Paul Panait a revenit la bas, la clape a venit Lucian Nireşteanu,un foarte bun muzician,profesor de armonie la Facultatea de Muzică Braşov, Daniil Proca a rămas în continuare la saxofon şi cu vocea.
Schimbări majore în componenţa formaţiei au loc în vara lui 1978,când, pe lânga cei rămaşi,adică eu şi Proca, au venit de la Cluj absolvenţii de Conservator de la “Experimental Q”: Nicky Bucaciuc la bas, Puiu Delioran la tobe şi Eugen Tunaru la clape. O perioadă mai rămâne în formaţie Paul Panait,dar cu chitara acustică şi îl cooptăm la percuţie pe George Irimescu,coleg cu mine la Silvicultură şi om de show, astfel că în primavara lui 1979, cu noua componenţă “ powered by Experimental Q”ne prezentăm la Sala Palatului, la Galele Revistei Săptămâna, prezentate şi organizate de neobositul Petre Magdin. Cântăm piese compuse în mare parte de Eugen Tunaru,piese în stil progressive,instrumentale,de largă expunere tematică(ex. piesa “Atlantida”-muzica:Eugen Tunaru),alături pe scenă cu formaţii mari, ca: Semnal M, Progresiv TM şi Roşu şi Negru, Mircea Baniciu, solo, după evadarea celor de la Phöenix şi alţii. Îi văd acolo pentru prima dată, în formula iniţială de trio, pe cei de la Iris.În vară, ne-am dus să cântăm pe litoral pentru a 2-a oară.Nicky Bucaciuc s-a ocupat de aranjamente.S-a dus în Mamaia, la restaurantul Perla şi a aranjat să ţinem locul pentru o lună, trupei care venea din RDG, “Familly Silly”,care urmau să sosească pe litoral la 1 iulie 1979.
Ştiind ce trupă vine după noi să cânte, ne-am pregătit temeinic: repertoriu la zi cu piese ABBA, Boney M, în vogă la acea dată,repriză de muzică country în care ne îmbrăcam cu blugi,cămăşi în carouri,pălării de cowboy.Puiu lua vioara şi George trecea la tobe.La reprizele cu piese din top-ul pop internaţional,ne îmbrăcam în salopete din lame,fiecare de altă culoare.Oricum, am avut un asemenea succes, încât restaurantul era rezervat de turişti cu multe zile înainte,aşa încât atunci când urma să plecăm şi să vină trupa din RDG,Umbreş,şeful restaurantului ,a spus că regretă că trebuie să plecăm,dar în vara următoare ,dacă vroiam, puteam veni fără probleme la el.Sunt oameni care şi azi îşi amintesc de concediul pe care l-au făcut în acea vară la mare şi ne-au văzut cântând la „Perla”.Mai mult,la aflarea veştii că vom pleca de la „Perla”,o mulţime de şefi de unitate au venit cu oferte pentru a merge la restaurantele lor până la sârşitul verii.Am ales în încheierea acelei veri să rămânem tot în Mamaia ,la restaurant „Flora”.
În toamna lui 1979,am primit prima ofertă de a merge întrun turneu în străinătate : de la Teatrul Muzical din Braşov,regizorul tehnic Cornel Marta,care era şi un excelent solist vocal,ne-a oferit sanşa de a merge întrun turneu de 2 săptămâni,de Crăciun, în Polonia,la Opole,langă Katowice.Era un spectacol de varietăţi,cu solişti de muzică uşoară,balet, dans şi un recital „GRUP’74”.Am început pregătirile cu repetiţii,conduse de regretatul saxofonist Naty Zoltan.Eram prima trupă de rock din Braşov care ar fi plecat întrun turneu în afara ţării,aşa că muţi artişti din alte trupe,ne spuneau să nu ne facem iluzii că nu vom primi vize şi nu vom pleca.Totuşi, în preajma Crăciunului,ne-au ieşit vizele la toţi şi am plecat în Polonia. Am avut succes şi ni s-a promis că vom mai fi chemaţi şi întradevar, am mai revenit de încă 2 ori,în 1985 şi 1990.Un fapt hazliu a fost că în turneul din 1990,de la data semnării contractului şi până la sosirea în Polonia, la câteva luni diferenţă,moneda poloneză ,zlotul, s-a devalorizat atât de mult,încât la data când noi eram în turneu,pentru un spectacol primeam bani cu care puteam cumpăra o sticla de Pepsi de 1,5l,ca un exemplu echivalent.Deci am cântat timp de 2 săptămâni,seară de seară ,pentru echivalentul unei sticle de Pepsi- cola de 1,5l.Nu ne-am făcut probleme,cazarea şi masa erau asigurate,iar cu valuta adusă din ţară,ne-am făcut cumpărăturile pe care le doream din Shop-urile poloneze,care erau cu mult mai ieftine şi mai bine aprovizionate decât cele din România.
Înainte de plecarea în Polonia, pe lângă activitatea de la Casa de Cultură a studenţilor,mai cântam la Clubul Poligrafiei,al Intreprinderii Poligrafice Braşov,sub egida UTC.De organizarea serilor dansante se ocupa secretarul UTC,Gigi Răcheru,un tip de nota 10.Joia, sâmbăta şi duminica se organizau seri dansante la Clubul Poligrafiei, de pe strada Nicolae Bălcescu.Era o sală unde , în mod normal încăpeau 150 de persoane,dar la scurt timp de la începerea cântărilor,ne-am făcut un aşa vad,încât de multe ori au intrat şi 500 de persoane.. Noi am profitat de succes şi nu ne mai omoram cu cântatul,apăream căte 10-15 minute pe scenă,în rest puneam muzică pe bandă, iar noi, întro săliţă din stânga scenei,jucam table.Ne-am împărţit în 2 tabere:profesionişti şi începători.Din tabăra profesioniştilor făceau parte Nicky Bucaciuc,Andrei Szabo şi Puiu Delioran.Amatorii eram eu,Daniil Proca şi George Irimescu.Ca să treci de la amatori la profesionişti,trebuia să baţi un maestru profesionist cu marţ, de 3 ori la rând.Se chibiţa,se paria pe sume modice şi era un mod plăcut de a trece timpul şi a încasa cei 45 de lei pe seară, plătiţi de UTC.Printre chibiţi erau prieteni ai trupei,dar şi un puşti obrăznicuţ de vreo 10 ani,nepotul femeii de servici a clubului,puşti pe care îl chema Marius Lăcătuş.Am cântat la acel club, cu întreruperile din timpul verii,când plecam la mare sau în turnee, până în 1985.
Un mare avantaj că noi cântam la acel club,pe lângă banii câştigaţi, era faptul că ne puteam face afişe de spectacol la Intreprinderea Poligrafică.Şi ce afişe: alb-negru sau color, flyer-e pentru turnee,invitaţii la concerte, când şi cum vroiam noi.Ţin minte că prin 1978-79,participând la Galele Revistei Săptămâna,organizate şi prezentate de Petre Magdin,GRUP 74 a venit cu un frumos afiş color.Nici o altă trupă nu avea aşa ceva,deşi erau nume grele pe afiş:Sfinx,Progresiv TM şi Roşu şi Negru,Semnal M.Acolo i-am văzut prima dată pe IRIS, în componenţa de trio şi pe Mircea Baniciu solo, după fuga Phöenix-ilor în Germania.Am venit la Bucureşti întrun frumos autocar, pus la dispoziţia noastră de Intr. Poligrafică Bv.Ce mai, la acel club eram răsfăţaţi cu tot ce se putea la acea vreme.
În 1983,întorcându-ne dintru-un turneu de aproape 3 ani în RDG(fosta Germanie comunistă),femeia de serviciu de la clubul Poligrafiei,îmi zice:-‘’Ei,domnul Sandu,nepotul meu Marius, a ajuns şi el mare,pleacă prin străinătate ca şi voi.’’
-’’ Cu ce ocazie?’’, am întrebat-o eu.
-‘’Cum, e mare fotbalist la Steaua Bucureşti!’’ Aşa am aflat că piciul care chibiţa la partidele noastre de table şi lua palme dupa ceafă de la noi, a ajuns în câţiva ani, marele fotbalist Marius Lăcătuş.
În vara lui 1980,ne-am dus iar la Mamaia,la Restaurantul Perla şi în mijlocul sezonului,Nicky Bucaciuc a tras sforile la ARIA Bucureşti şi ne-a aranjat un turneu de o lună în URSS, ca trupă de acompaniament pentru Dida Drăgan.În acele timpuri se organizau câte 2 turnee de protocol pe an: unul de 1Mai şi unul de 23 August,ca o colaborare culturală între România şi URSS.Toate trupele mari de la noi din ţară au făcut turnee acolo, cu aceste ocazii.Şi am avut şi noi norocul să facem unul, cu ocazia zilei de 23 August,începând cu 1August 1980,până la 1 Septembrie1980,când am străbătut,în 30 de zile,tot URSS-ul, de la Moscova până în cealaltă parte, la Novosibirsk,în Siberia.Eram un ansamblu de 11 persoane, cu Dida Drăgan cap de afiş,GRUP 74, formaţia de acompaniament(la recitalul Didei ni se alătura chitaristul Florin Ochescu),apoi Vali Sterian şi Mircea Bodolan cu câte un recital de folk şi 2 tehnicieni la sunet şi lumini: Sandu Grosu şi Panteli Stanciu Roland.A fost un turneu de toată frumuseţea,bine primit de public şi bine plătit deAgenţia sovietică de impresariat :luam fiecare 100 de ruble per spectacol, în condiţiile în care, în URSS, salariul mediu era de cca. 100 de ruble pe lună.Pe lângă banii primiţi pentru prestaţia artistică,fiecare dintre noi am mai făcut în jur de 1.000-1.500 de ruble din lucrurile aduse de fiecare pentru vânzare: pungi de plastic inscripţionate, blugi, haine în general,ciorapi flauşaţi şi câte altele.Am plecat la Moscova (am făcut cu trenul 2 zile),unde am fost cazaţi la Hotel ‘’Russia’’, o imensitate de hotel de 8.000 de locuri, cu zeci de baruri, săli de spectacol şi cinematografe.Hotelul era în formă de patrulater, închizând o curte-grădină interioară de toată frumuseţea, iar fiecare latură a hotelului forma câte o aripă, denumită, după poziţia cardinală, adică Hotelul de Nord, de Sud,etc…Prima seară am petrecut-o întrun bar de noapte al hotelului şi, după ce ne-am bine dispus cu votcă şi şampanie, care costa 3 ruble sticla,am început să ne cinstim cu câte o sticlă de şampanie, spunând:’’Hai să mai bem o pereche de ciorapi flauşaţi!’’, întrucât o pereche de astfel de ciorapi o vindeam cu exact 3 ruble, cât costa sticla de şampanie.La plecarea din barul de noapte, am zis să ne luăm cu noi nişte sticle de whisky.Aveau la bar Johnny Walker, la 17 ruble sticla.I-am spus barmanului că vrem whisky, ne-a întrebat dacă vrem o sticlă întreagă,i-am spus că vrem o cutie întreagă de 6 sticle,la care , toţi cei care erau în bar şi au auzit comanda,s-au întors spre noi,să vadă cine face o asemenea comandă: era ceva să comanzi odată 6 sticle de whisky.A doua zi s-a organizat,până seara,la spectacol,un tur în Piaţa Roşie,la Kremlin,trebuia să vizităm şi mausoleul lui Lenin,dar era prea lungă coada de aşteptare,aşa că s-a renunţat.Cineva din grupul nostru a întrebat,vrând să facă o glumă,de ce aşteaptă aşa multă lume la rând, ‘’nu este Lenin acasă?’’.Traducătoarea nu a gustat gluma şi s-a simţit foarte jignită şi a trebuit să-i cerem multe scuze.Pe noi ne interesa de fapt să vizităm magazinele din Piaţa Roşie!
Seara am început spectaclul,primul fiind dat pentru oficialii ruşi, de către Ambasada României de la Moscova, la Sala CAER,pactul economic al ţărilor din lagărul comunist. La acel concert,în culise, a venit la mine un băiat cam de vârsta mea ,mi-a spus că îl cheamă Valeriu Găină si este chitarist întrun amsamblu de la Chişinău ,care este şi el în turneu şi este bucuros să ne cunoaştem,ştia despre GRUP74,ca de altfel despre toate trupele de rock din România,pe care toţi tinerii din Moldova sovietică le ascultau cu mare drag la emisiunile radiofonice din Romînia.Am schimbat adrese,am rămas prieteni şi am aflat ulterior că era cel mai bun chitarist de rock din URSS, îl cunoşteau toţi muzicienii ruşi pe care i-am cunoscut ulterior.La un moment dat Valeriu a fugit în America şi prin fratele lui ,Alex,am primit 2 CD-uri editate în California, cu trupa de acolo a lui Valeriu,apoi am pierdut legătura cu el. După concert s-a dat un dineu cu oficialii Ambasadei române,iar noi, cei din ansamblu, am fost invitaţi la o masă stropită din belşug cu votcă,şampanie şi caviar.Acolo am gustat prima dată ‘’garciţa’’, un muştar rusesc atât de tare,încât o picăturică te făcea să-ţi dea lacrimile.
După Moscova,urma deplasarea în imensul URSS.Distanţa dintre un oraş la altul era de peste 500 km, spre 1.000km, aşa că seara,după concert, instrumentele plecau cu un tren sau camion, noi dormeam la hotel şi plecam a 2-a zi cu avionul.Un turneu de 30 de spectacole si 30 de zboruri cu compania sovietica Aeroflot, cu avioane exclusiv ruseşti, de la AN24 la IL 154 sau mai mari.Eu şi Vali Sterian eram speriaţii grupului la zburat cu avionul.Ne luam câte o sticlă de votcă,jucam table să uităm cum trece timpul şi la orice zguduitură a avionului , băteam amândoi în lemnul cutiei de table să scapăm cu bine şi trăgeam câte o duşcă de votcă,aşa că până ajungeam la destinaţie eram şi bine afumaţi.Grupul nostru mai era însoţit de o traducătoare şi un tânăr simpatico,Volodia,care pe parcursul turneului,împrietenindu-se cu noi,ne-a spus că este de la KGB şi are misiunea de a ne supraveghea, dar în final,ne-am apropiat atât de mult cu el, încât a fost cel care ne-a ajutat să găsim şi să cumpărăm tot ce se găsea mai greu şi noi dorem să ducem acasă:motoare de barcă, televizoare color,aspiratoare, lucruri care se găseau greu şi în URSS şi care se vindeau bine în România. Tot Volodia, povestind cu noi, ne-a spus că Aeroflot este compania cu cele mai multe accidente aviatice din lume,lucru care nu se spunea oficial,dar şi că ruşii circulau cu avionul ca noi în România cu rata.Foarte încurajator pentru mine şi Vali!Volodia ne-a povestit tot felul de întâmplări aviatice,cum o echipă, de hokey cred,a murit întrun accident, cum la un AN 24,la un zbor de iarnă i-a îngheţat trenul de aterizare şi ca să aterizeze,l-au scos pe mecanic,legat cu o frânghie,afară din avion, ca să tragă de tren şi să poată ateriza, cum o babă a plecat dintrun oraş în altul, să-şi vândă capra,luând-o cu ea în avion şi câte alte povestiri.Chiar noi,pe un aeroport, undeva prin Asia, am aterizat la scurt timp după ce un alt avion a aterizat, iar piloţii l-au lovit prea tare de pistă şi l-au rupt în două de la mijloc.Era chiar acolo pe pistă,aterizase cu puţin timp înainte, nu păţise nimeni nimic, din fericire,dar pasagerii, de bucurie că au scăpat cu bine,s-au dus în barul aeroportului şi erau toţi beţi când am ajuns noi.
După o seară de concert, ni s-a spus că distanţa fiind prea mare până la următorul oraş,instrumentele vor veni cu noi în avion.A 2-a zi,întrun AN 24, s-au îmbarcat în burta avionului cât au încăput dintre instrumente,boxe,lumini,iar restul de boxe(o instalaţie adusă din România, de la Sfinx,formată dintro puzderie de boxe de diferite mărimi şi forme,scule manufacturate de tehnicienii de la Sfinx, dar care la acea vreme ni se păreau grozave), care nu au mai încăput, au început să le aşeze în avion, printre scaune.Eu, panicat, l-am rugat pe Volodia să întrebe dacă acel mic AN 24 poate duce toată încărcătura,iar răspunsul a fost:’’Hâm,e la limită! Vedem la zbor!’’.Ce norme de siguranţă, ce grijă pentru viaţa pasagerilor!Totul era la voia sorţii,în Rusia viaţa nu valora prea prea mult!
Şi uite aşa,dintrun oraş în altul, am străbătut imensa Rusie de la un capăt la altul şi am ajuns la ultimul oraş din turneu, la Novosibirsk, în îndepărtata Siberie, un oraş academic, construit special pentru savanţii ruşi,o frumuseţe de oraş, cu case construite printre copaci,întro minunată pădure de mesteacăn.Era sfârşit de august şi început de septembrie, dar o vreme frumoasă şi caldă,aşa că mi-am vândut toate hainele de pe mine şi m-am întors la Moscova în costumaţia de scenă şi o pereche de tenişi din pânză,pe care i-am cumpărat cu o rublă, pentru că pantofii şi ciocatele din România le-am vândut ca pâinea caldă.Până şi o geacă din chewingum(imitaţie de piele),roasă în coate,am vândut-o unui rus cu 50 de ruble.
La primul concert de la Moscova ,la venirea în URSS,a venit un tip la noi şi a zis că vrea să cumpere toate instrumentele (aveam staţii Marshall,tobe Sonor, chitări Fender şi Gibson) şi ne oferă 100.000 de ruble,o sumă colosală pentru noi.I-am spus că nu putem,deoarece trebuie să ne prezentăm la întoarcere cu toate,fiind trecute pe o listă de inventar.Rusul a zis că nu e o problemă, ne aşteaptă după ultimul concert cu banii şi cu machete din lemn,făcute după instrumentele noastre, ca să putem să le prezentăm la Vamă.Din vorbă în glumă,Dida a spus că ar merita să facem afacerea,fiind că ea,făcând turnee şi în occident,putea să convertească rublele în dolari la paritate de 1 la 1,ne puteam lua alte scule şi rămâneam şi cu o grămadă de bani.A rămas să ne hotărâm,cert este că în ultima zi de turneu,la Novosibirsk,rusul ne aştepta cu o geantă diplomat în care avea banii.Ne-am gândit până la urmă că este prea riscant şi am renunţat la afacere.
După concertul de la Novosibirsk ne-am întors la Moscova,întrun uriaş avion cu 2 nivele de pasageri, un IL 120 cred, am zburat 7 ore la 10.000m înălţime,cerul era deasupra negru,ca în cosmos,am plecat la ora 14 din Novosibirsk,am traversat 7 fusuri orare şi am ajuns la Moscova tot la ora 14pm.A fost cea mai lungă zi din viaţa mea.
La încheierea turneului am mai avut o zi la dispoziţie în Moscova,pentru cumpărături,trebuia să ne cheltuim cât mai bine rublele adunate,aveam fiecare în jur de 2.000-2.500 de ruble din concerte şi din lucrurile vândute şi oricum , acasă nu aveam ce face cu ele.Dida ne-a avertizat să nu cumpărăm mai mult de câte un produs din fiecare,pentru că ni le confiscă la Vamă.Ne-am conformat şi ne-am dus la mesageria din gara de plecare,fiecare cu câte un televizor,un motor de barcă, un aspirator sau frigider, fiecare ce a găsit.La un moment dat,de mesagerie se apropia o coloană de vreo 9-10 taxiuri (din acelea ca Dacia papuc),nu exagerez cu nimic,pline ochi cu de toate: frigidere,aspiratoare,televizoare,motoare de barcă şi câte alte lucruri.Din primul taxi a coborât Dida şi ne spune că fiecare dintre noi trebuie să zică la Vamă că are câte ceva din lucrurile ei.Ce era să facem,era vedeta grupului şi ne-a tras-o la toţi.Noi tot grupul am cumpărat o cuşetă pentru bagaje şi cumpărături,Dida a luat 2 cuşete pentru ea şi le-a umplut până la tavan.De necaz,ne-am cam îmbătat,cel mai tare a făcut-o pianistul nostru, Andrei Szabo,care, de beat ce era,la Ungheni,la graniţă,când vameşul ne-a cerut paşapoartele,încercând să-l trezim pe Andrei, să-i vadă vameşul faţa, s-a trezit la un moment dat şi supărat,ne-a zis că dacă nu-l lăsăm în pace să doarmă,el coboară din avion! Vali Sterian,cătrănit şi el de gestul Didei,şi-a luat chitara şi din cuşeta lui cânta să-l audă toată lumea:’’Oh , vameş deschide cuşeta,să vezi câte aspiratoare are Dida, câte televizoare,etc…’’,pe melodia lui Dan Aldea, ‘’Om bun’’.Oricum, Dida, cu câteva fotografii de ale ei, cu autograf, a făcut să treacă momentul fără incidente.
Reîntorşi, în septembrie 1980 din URSS,ne-am pregătit pentru sezonul de iarnă,care se apropia şi ne-am instalat la barul ‘’Teleferic’’ din Poiana Braşov,unde am repetat pentru programul de spectacol produs de Cornel Patrichi,în paralel cu repetiţii de piese noi cu GRUP74.Sezonul de iarnă era frumos,zăpadă,turişti străini,petreceri în fiecare seară,după program.Câţiva băieţi din trupă erau cazaţi în hotelul ‘’Teleferic’’,eu făceam naveta între Braşov şi Poiana Braşov.Prin ianuarie 1981,supărat că băieţii o ţineau tot întro petrecere,eu făceam efortul de a veni din Braşov la repetiţii iar ei trăgeau chiulul şi dormeau,am hotărât să părăsesc formaţia mea GRUP74.A fost prima şi ultima dată când mi-am părăsit trupa!Am plecat în Bucureşti unde, împreună cu Liviu Hrişcu la tobe,plecat şi el de la Semnal M,ex Roşu şi Negru,am făcut formaţia ‘’Sens Unic’’,din care mai făceau parte Doru Tufiş-voce şi chitară,Erwin Surin-clape,Fane Mirea-bas şi Zoe Câmpeanu-solistă.Pe lângă programul susţinut seară de seară la restaurantul ‘’Pescăruş’’ din Herăstrău,am reuşit să facem şi câteva înregistrări la Radio,exemplu piesa ‘’Bunicul’’(muzica- Doru Tufiş,text-Sandu Albiter).Între timp,foştii colegi de la GRUP74,au făcut o mişcare inteligentă după plecarea mea şi l-au cooptat pe Adrian Ordean-chitară şi voce,formulă cu care,în primăvara lui 1981, au participat la Festivalul Arhitecturii din Bucureşti,reuşind să câştige locul 3.Au mai reuşit la începutul verii să obţină un contract în RD Germană,dar Adi Ordean nu a primit viză de plecare,aşa că, la solicitarea mea,Adi a venit la ‘’Sens Unic’’, în locul lui Doru Tufiş.În fomula cu mine,Adi, Liviu Bâzu-clape,în locul lui Erwin Surin,plecat la Sfinx,Bebe Vlădescu în locul lui Fane Mirea la bas,Zoe şi Liviu Hrişcu,am plecat pe timpul verii la mare,la restaurantul ‘’ Calul Bălan’’ din Neptun,până în toamnă,când Zoe şi Liviu Hrişcu au plecat în America şi cu un nou baterist,Paul Negoiţă şi Viorel Friedman la clape în locul lui Bâzu,ne-am instalat pe timpul iernii la Poiana Braşov,la restaurantul ‘’Capra Neagră’’.Am mai reuşit să facem un set de înregistrări Radio cu piesele:’’Prietenie’’(muzica-Adi Ordean,text-Sandu Albiter),’’Răsărit’’ (muzica-Viorel Friedman,text-Sandu Albiter), ‘’Cum trece timpul’’(text şi muzică-Sandu Albiter),apoi, în primăvara lui 1982,Adi a plecat la ‘’Roşu şi Negru’’,iar eu am revenit în GRUP74,cu care am plecat în RDG pentru o perioadă de 3 ani,timp în care pe plan muzical nu se mai întâmplă lucruri notabile, în afara cântatului prin diferite restaurante din Berlin,Cottbus,Schwedt,Frankfurt /Oder din RDG.Am cunoscut însă o ţară comunistă mai liberală decât România lui Ceauşescu în care lucrurile se înrăutăţeau din ce în ce mai mult.Am primit viză de trecere în Berlinul de West şi am făcut toţi prima dată cunoştiinţă cu modul de viaţă occidental.De altfel, şi în RDG viaţa era destul de lejeră,se găsea orice în magazine,nu era cotă la benzină,ca la noi,doar în plan ideologic era o încrâncenare din partea autorităţilor, împotriva occidentului.De exemplu,în incursiunile pe care le făceam în West Berlin,puteam aduce orice, în afară de reviste sau materiale audio-video.Pe stradă, în RDG erau cabine telefonice de la care puteai vorbi oriunde în lume, în afară de RFG şi SUA.O întîmplare nostimă,legată de libertatea de comunicare din RDG faţă de România( de unde puteai vorbi internaţional doar cu comandă prealabilă şi programarea convorbirii),am trăit-o la Frankfurt/Oder,la un hotel în barul căruia cântam şi eram cazaţi:întro noapte,pe la ora 3 dimineaţă, când ne întorceam de la program,urcând în camere cu liftul hotelului,Romeo Rădoi,toboşarul trupei,vrând să facă o glumă,a format la telefonul de serviciu din lift, numărul de telefon de acasă, din Braşov,zicând:’’O sun pe nevastă-mea!’’.A rămas cu gura căscată, când la celălalt capăt al firului a răspuns chiar nevastă-sa! Am profitat de această descoperire şi, ca să economisim bani, noaptea blocam uşa liftului între etaje şi dădeam telefoane acasă la familii.Tot în Frankfurt am trăit o altă întâmplare hazlie:întro dimineaţă, de la recepţia hotelului, cel mai mare de altfel din micuţul Frankfurt/Oder, de la graniţa cu Polonia,am fost sunat ca să-mi scot maşina Dacia 1300 din parcarea hotelului,pentru că urma să vină în hotel tovarăşul Eric Honeker, secretarul Partidului comunist din RDG,iar pentru securitatea lui, parcarea urma să fie eliberată.Obosit, după programul de noapte din bar,am spus că vin şi am adormit la loc.Am mai fost sunat odată,am adormit iar,când colegul Nicky Bucaciuc a venit alarmat în cameră să-mi spună că mi se ridică maşina din parcare.Mi-a sărit brusc somnul şi am fugit la parcare, moment în care maşina era ancorată şi pregătită pentru a fi luată.I-am rugat pe lucrători să o lase că o iau de acolo,dar un poliţist care supraveghea operaţiunea, a spus că trebuie să plătesc o amendă de 20 de mărci.I-am spus că nu am bani şi că oricum amenda era prea mare,aşa că poliţistul a scos pistolul şi a zis să ridic mâinile.Aşa am mers cu el la secţia de poliţie,eu cu mâinile ridicate şi el cu pistolul în spatele meu.Eu îl tot necăjeam pe poliţist cu diferite texte,iar colegii mei de trupă,în urma mea,mă tot rugau să-l las în pace,ca să nu ne trimită nemţii pe toţi acasă.Ajunşi la secţia de poliţie,poliţistul ne-a băgat pe toţi întro cameră,iar eu, cu gura mare,am spus că vreau să vorbesc cu şeful lui.A ieşit şi la scurt timp a venit superiorul lui,a închis uşa în urmă şi în cea mai corectă limbă română, ne-a întrebat: -’’Ce aţi făcut măi băieţi?’’. Uimirea noastră a fost atât de mare,încât prima întrebare, în loc de răspuns,a fost că de unde ştie româneşte. Ne-a spus că a plecat din Sibiu cu mulţi ani în urmă.I-am spus şi eu că subalternul lui mi-a dat o amendă maximă de 20 de mărci şi întradevăr era amenda maximă pentru încălcări ale circulaţiei rutiere şi nu am vrut să plătesc.Ofiţerul a spus că nu trebuie să-l ofensăm pe poliţist, l-a chemat şi am convenit să plătesc o amendă de 5 mărci.Cât timp am mai stat în Frankfurt şi îl întîlneam pe acel poliţist,care îşi făcea rondul în zona hotelului,îl salutam ironic: -’’Salut 20 de mărci! Ce mai faci?!’’.Făcea o mutră îmbufnată şi nu mă saluta! Ne făceam şi noi de cap cu lucruri pe care în Romînia nu ni le permiteam,în cel mai fericit caz, întro astfel de situaţie, luam o bătaie bună.Profitam de libertatea relativă din RDG!
La un moment dat,miliţia din gara CFR Braşov a intrat pe fir că noi trimeteam cam des acasă maşini de tricotat, o găselniţă din care scoteam bani buni ,la vânzarea lor.Au organizat o percheziţie matinală la domiciliile noastre şi în lipsa noastră, noi fiind în contract în RDG,aşa încât, soţiile noastre,luate pe sus şi speriate, au declarat că le-au vândut.Li s-au întocmit dosare penale de contrabandă şi trafic de mărfuri.Speriaţi şi noi,am stat de vorbă şi Nicky Bucaciuc a venit cu ideea de a fugi din ţară,să ne chemăm soţiile în concediu şi cu o viză de la consulul din Berlin, să plecăm în Suedia.Eu, fiind în proces de divorţ,am spus că mă întorc în ţară şi nu vreau să plec.Am revenit acasă, ei şi-au pus planul în aplicare şi au plecat în Suedia, cu soţii cu tot. Mai mult, ca să nu bănuiască nimeni ce au de gând, au plecat în ziua liberă a restaurantului, unde cântau şi au lăsat pe scenă toate instrumentele:un set de tobe Yamaha, 2 staţii cu boxe Marshall,pentru chitară şi bas, pian Fender şi un Moog Syntesiser.Nimeni nu a mai aflat vreodată unde au ajuns acele instrumente,cumpărate cu greu în ţară.M-am mai reîntâlnit cu vechii colegi abia în 1992 ,la Kiel,în RFG, unde eu cântam,iar ei acostau în port cu feribotul pe care cântau ei,dar ne mai vedem şi azi,cu Nicky în Bucureşti,unde are afaceri, cu ceilalţi la Braşov sau vorbim la telefon.
Eu am revenit în Romînia singur şi îmi pusesem în cap să încerc să vorbesc cu Iuliu Merca şi să mă primească la el în Semnal M , fomaţie care îmi plăcea foarte mult.Când a venit în concert la Braşov,m-am dus în culise şi l-am aşteptat pe Iuliu,pe care îl cunoscusem înainte,cu GRUP74 şi chiar a cântat odată cu noi, când eram cu SENS UNIC.I-am spus că vreau să vorbesc cu el şi l-am invitat la mine acasă.A fost foarte amabil, a venit la mine acasă, am băut votcă, am cântat, am povestit şi spre dimineaţă Iuliu a zis:-’’Deci tu vrei să vii la Semnal. Eu sunt de acord, dar să ţii cont de un lucru:cât timp îţi voi spune: ’’Mă p—ă,fă asta,fă aia’’, să ştii că suntem prieteni şi totul este ok. Dar când îţi voi spune:-’’Domnule Albiter, aia nu e în regulă!’’, îţi faci singur bagajul şi pleci fără alte comentarii.’’Ăsta era Iuliu Merca,un artist genial care a compus şlagăre în adevăratul sens al cuvântului.Piese ca: ’’Racul,broasca şi o ştiucă’’ sau ’’Patida-dam-dam’’ au fost printre primele hituri pop-rock româneşti pe care le ştiau şi le cîntau până şi copiii.Nu mai zic de cântecele compuse de Iuliu la ’’Semnal M’’.Cânta cu vocea şi chitara la nivelul oricărui pop star internaţional.Nu am auzit de la el vreodată să se plângă că nu este bun microfonul sau nu sună nu ştiu ce staţie,cum fac cele mai multe aşa zise vedete de pe la noi.Ţin minte că eram cu sunetul întrun turneu de muzică populară prin Moldova,imediat după revoluţie,prin 1990.În ansamblul respectiv erau Dumitru Fărcaş,Nicolae Furdui-Iancu şi încă vreo câţiva,acompaniaţi de un taraf.S-a nimerit să vină şi Iuliu Merca,singur, cu o casetă pe care avea un colaj de negative după cunoscutele lui şlagăre de inspiraţie folclorică :’’Bal la Apahida’’,’’Horă la Apahida’’,etc…Eu aveam pe atunci doar un radiocasetofon, de pe care redam caseta lui Iuliu.Întro zi,din neatenţie, am apăsat pentru o fracţiune de secundă, pe butonul de ’’play’’ şi pe cel de ’’record’’ şi i-am făcut o gaură în negativele lui Iulică.I-am spus ce am făcut,iar Iuliu mi-a spus calm:- ’’No lasă că ne-om descurca noi!’’.Şi întradevăr,la momentul respectiv, când pe bandă se auzeau nişte pleoscăituri,Iuliu a mimat că tuşeşte şi a spus la microfon:-’’No,m-am înecat un pic!’’ şi a cântat mai departe. Nimeni nu s-a prins de defecţiunea de pe bandă şi Iuliu, ca de obicei, şi-a încheiat recitalul în aplauzele entuziaste ale publicului.Un mare artist,în adevăratul înţeles al cuvântului!
Dar cu mine, n-a fost să fie să ajung la ’’Semnal M’’! Am primit o ofertă din partea formaţiei braşovene ’’Flamingo’’ să merg cu ei pe timpul verii care venea,să cântăm în Mamaia, la Club Mediteranee, un club francez privat,unde nici Securitatea nu intra.Părea mai atractiv decât să fac naveta la Cluj, la repetiţii cu Semnal M.În toamna lui 1984 colaborarea cu Flamingo s-a încheiat, aşa că m-am hotărât să refac GRUP74.În formula cu mine la chitară, Dan Micu şi Ramiro Junger la clape,Paul Panait-bas şi George Irimescu-tobe,ne-am reinstalat la Clubul Poligrafiei, cântam la seri dansante şi aveam timp de compoziţii.Pe parcursul a 3 ani,între a cânta vara la mare şi iarna în Poiana Braşov,am mai reuşit un turneu în Polonia,de Crăciunul lui 1985,dar şi câteva înregistrări Radio: ’’Tinereţea acestui pământ’’(text şi muzică-Sandu Albiter),piesă care a figurat timp de o săptămână în programul Radio-TV,la rubrica ’’Compozitorul săptămînii’’,fiind difuzată zilnic pe parcursul acelei săptămâni,un lucru mare în acel timp,mai ales pentru o piesă rock,apoi ‚’’Iubire, soare şi foc’’(un cover cu text Sandu Albiter),’’Astăzi este ziua ta’’(muzica-Ramiro Junger,text-Sandu Albiter),’’Primul concert’’(muzica-Ramiro Junger,text-Sandu Albiter),’’La mare’’(muzica-Dan Micu,text-Sandu Albiter),’’Nu vrem război’’(muzica-Ramiro Junger,text-Sandu Albiter),’’Hi Di Ho’’(muzica şi text-Sandu Albiter),’’Cine?’’(muzica şi text-Sandu Albiter). După un timp am trecut sub egida UTC Braşov şi în fiecare an,în preajma Crăciunului,dădeam un concert integral GRUP74 la Sala Sporturilor Braşov,prin care ne plăteam întrun fel chiria la sala de repetiţii de la Teatrul Dramatic Braşov,unde ne-am stabilit.Făceam întotdeauna Sala Sporturilor arhiplină. Mai făceam şi lungi turnee prin ţară, ca trupă de acompaniament pentru Corina Chiriac, Dan Spătaru, Mirabela Dauer.În vara lui 1986 am primit oferta de a cânta în Scandinavia, cu câţiva membri din formaţia arădeană ’’Depold’’.Am plecat de Crăciunul lui 1986,am cântat în Finlanda şi Danemarca.În Finlanda, am prins în iarna lui 1986-87, un frig de -45*C.Contractul a fost scurt:de Crăciun şi de Revelion,dar după sărbători,contractul următor întârzia să vină,aşa că am rămas pe capul patronului restaurantului unde cântasem de sărbători .Ca să ne justificăm cazarea şi masa,mai cântam în acel local în weekend.La un moment dat,patronul ne-a spus că nu ne mai poate plăti cazarea la hotel şi ne-a mutat în nişte cabine de lemn, pe plajă, unde vara oamenii se schimbau pentru baie.Marea era îngheţată bocnă.Ca să iasă din port ,vasele de pescuit erau ajutate de un spărgător de gheţă, care făcea zilnic un canal, care îngheţa la loc pe timpul nopţii.În acele cabine din lemn, cu nişte calorifere electrice cu ulei,lungi de 2m,se făcea atât de cald, că puteam sta în chiloţi şi maieu, afară fiind frig de crăpau pietrele.Când veneam la localul unde cântam , prietenii pe care ni-i făcuserăm acolo,glumeau,spunând:-’’Au venit băieţii de la Dracula Hotel!’’ Pe lângă faptul că noul contract întârzia,maşina lui Loţi Borkics( veniserăm cu 2 Dacii 1300 şi o remorcă pentru instrumente),s-a stricat şi a rămas blocată la Dracula Hotel.Patronul, ca să scape de noi,şi-a amintit că cineva dintre localnici, a avut un Renault 12,sora franţuzească a Daciei 1300 şi ca să nu plătească pentru scoaterea maşinii la fier vechi, i-a scos motorul şi l-a aruncat undeva , în pădurea din jurul acelei localităţi.Împreună cu câţiva prieteni,patronul a găsit motorul aruncat, l-au luat în garajul unuia dintre ei, l-au demontat şi au schimbat piesele defecte la maşina lui Loţi,în principal un piston spart,dar şi alte piese uzate. Eram invidios că Dacia lui Loţi avea acum motor franţuzesc,cum era la mare căutare în acei ani în România!
Cu Dacia reparată,a sosit şi noul contract pentru Danemarca,unde am cântat până în luna mai 1987,când ne-am întors acasă.Viaţa în deplasările acestea lungi, de luni de zile, uneori chiar ani, nu era deloc uşoară.Dorul de acasă,modul de viaţă întrun alt mediu social ne făcea să fim adeseori stresaţi şi nervoşi. Băieţii din trupă care fumau,îşi dublau acolo porţia de ţigări pe zi,deşi erau mai scumpe decât acasă şi făceau eforturi să renunţe la fumat, dar nu reuşeau de cele mai multe ori. Şi incidentele dintre noi erau mai dese decât în mod obişnuit. De exemplu, în urma unui conflict de păreri dintre mine şi Loţi Borkics , nu mai vorbeam de ceva timp unul cu celălalt.Aşa ne-a prins momentul când a fost ziua lui de naştere.După programul de la bar, care se încheia pe la 3-4 dimineaţa, băieţii din trupă i-au spus la mulţi ani şi s-au dus la culcare. Eu nu aveam somn şi mi-am zis că ar fi frumos să-l invit pe Loţică la o băută.Bucuros, a acceptat şi ne-am dus la un bar,unde un danez ne-a învăţat că după o bere, cel mai bun lucru este un whisky. A fost aşa de bun, încât am tot repetat figura până am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. M-am îmbătat aşa de rău, că Loţi m-a dus efectiv în spate pînă la hotel.Dar am fost amîndoi fericiţi că ne-am împăcat! Ajunşi acasă la Braşov, băieţii doreau să ne pregătim pentru un nou contract şi o nouă plecare.Eu doream concerte şi un disc la Electrecord,aşa că ne-am despărţit şi am făcut o nouă formulă GRUP74:eu la chitară şi voce,Leo Ioan-chitară,voc.,Adi Văluşescu-clape ,voc.,Stelu Pavel-bas,voc. şi Puiu Delioran-tobe,voc.Repetam iar la Teatrul Dramatic, sub patronajul UTC Braşov.
Am început un program de repetiţii zilnice,axat în special pe compoziţii proprii.Spre toamnă am început să ne pregătim pentru spectacolul organizat de UTC la Sala Sporturilor Braşov, devenit tradiţie. Am stabilit data de 15 noiembrie 1987 şi pentru că îl acompaniam pe Dan Spătaru în turnee prin ţară, am hotărât să-l invităm ca oaspete special în concert.În dimineaţa lui 15 noiembrie,pe la ora 10, ne-am întâlnit la sala de repetiţie de la teatru. În timp ce repetam, de afară se auzea o rumoare din ce în ce mai mare.Ne-am uitat afară pe un gemuleţ ce dădea spre exteriorul sălii de repetiţie şi am văzut muncitorii de la Uzinele de autocamioane ‚’’Stegul Roşu’’,care ieşiseră în stradă şi se adunau la CC al PCR Braşov,aflat vis-a-vis de Teatrul Dramatic.L-am văzut pe Dan Spătaru făcându-şi cruce şi spunând:-’’Nu credeam să apuc ziua să văd şi asta!’’.La un moment dat,în sala noastră de repetiţie a intrat o garderobieră din teatru şi ne-a spus speriată:-’’Domnul Sandu, a intrat un muncitor în garderoba teatrului şi plânge că-l prinde Securitatea şi are copii acasă.Ce să fac cu el?’’.Noi am văzut pe gemuleţ cum trupele de securitate cărau muncitorii prinşi în spatele teatrului şi îi călcau pur şi simplu în picioare şi îi aruncau în dube.I-am spus garderobierei să-l aducă pe om la noi.Era foarte speriat.I-am spus să se liniştească şi să se schimbe de salopetă cu nişte haine pe care le aveam întro ladă lăsată de Miti Câmpan,pianistul cu care am fost în Scandinavia,plecat acasă la Timişoara.I-am spus acelui muncitor că îl vom lua cu noi la cărat de scule la Sala sporturilor, unde aveam seara spectacol,iar de acolo poate pleca liniştit acasă.Aşa am şi făcut şi omul a plecat la casa lui.Cei de la UTC ne-au transmis că spectacolul trebuie să se ţină, ca să minimalizeze efectul şi importanţa demonstraţiei muncitorilor. Seara, după spectacol,ajuns acasă, le-am povestit alor mei întâmplarea cu muncitorul salvat. Mama a spus că sunt nebun, că dacă îl prinde Securitatea, o păţesc şi eu. Am avut noroc,iar după revoluţie,la scurt timp am avut un spectacol la Clubul Uzinei de autocamioane. Am instalat echipamentul şi am plecat în oraş până la începerea spectacolului.Când m-am întors,colegii mi-au spus că m-a căutat muncitorul salvat la 15 noiembrie ca să îmi mulţumească.Nu ne-am întâlnit şi nici nu am aflat cum îl cheamă.
În această formulă am activat până în 1991,timp în care am făcut multe spectacole,emisiuni TV,înregistrări.În 1990 am reuşit să înregistrăm primul LP GRUP74 integral, la Electrecord, denumit ’’Răsărit’’. În 1989 am fost în Bulgaria,lângă Sofia,întrun sat,monument etnografic ,în patrimoniul UNESCO,sat care se numea Kupriştiţa şi era plin de case din lemn viu colorate,un loc unde erau tot timpul turişti străini. Am cântat toată vara acolo,iar în octombrie, când ne-am întors acasă, în gara din Sofia,sute de tineri din RDG,care fuseseră pe litoralul bulgar, erau plini de agitaţie şi alergau să ajungă în taberele din Ungaria,era primul pas spre revoluţiile din Lagărul comunist, care urmau la sfârşitul lui 1989.Noi ne-am întors acasă şi în 16 decembrie ne-am dus cu UTC-ul din Braşov, la Serbările zăpezii de la Pârâul Rece.Trebuiau să fie 3 zile de serbări,dar a doua zi, pe 17 decembrie, totul s-a suspendat,ne-am întors acasă şi au început zvonurile despre Timişoara.Am trăit zilele revoluţiei acasă, chiar am crezut că lucrurile se vor schimba în bine şi am ieşit, ca mulţi alţii,afară în stradă , să îl gonim pe dictator ,dar curând s-a dovedit că la noi minunile nu ţin mai mult de 3 zile. În 1990 am făcut ultimul turneu, de Paşte de data aceasta, în Polonia.Apoi,dezamăgirea faţă revoluţia furată , a făcut ca o nouă plecare în occident să fie tot mai tentantă, aşa că în 1991 am plecat fără ezitare în Germania,eu cu Loţi Borkics,Adi Văluşescu, George Irimescu şi Claudia Miriţescu-solistă.Până în 1992 am cântat la Frankfurt/Main,Hamburg, Bremen,apoi, sătul de berăriile nemţilor,m-am întors acasă, hotărât să fac un nou disc la Electrecord.
În formula:Sandu Albiter-ch,voc., Mircea Crişan-voc.,tobe,Paul Panait-bas şi Nae Matei-clape, a luat naştere formula GRUP74 cea mai longevivă. Cu mici schimbări, am cântat împreună până în 2002, când eu m-am mutat în Bucureşti,dar restul băieţilor , în mare parte aceiaşi, activează şi astăzi sub diferite alte denumiri.Am realizat lucruri importante: în 1994 am imprimat la Electrecord un nou LP GRUP74, intitulat ’’Călugărul Tibetan’’, concerte şi apariţii Radio-TV,turnee. La sugestia lui Alexandru Şipa,realizator de festivaluri de blues şi jazz în acei primi ani de la revoluţia din decembrie, pe lângă formula de bază a formaţiei GRUP74, am mai cooptat câţiva instrumentişti şi sub denumirea de ABC, adică Albiter Blues Company, am participat la majoritatea festivalurilor de blues şi jazz, în special la faimoasele festivaluri ’’ Coca Cola Blues Festival’’ din anii 1994-1995 de la Braşov şi Bucureşti, dar şi la festivalurile de jazz de la Costineşti, organizate de Sandu Şipa. La Bucureşti,la Sala Palatului,la Coca Cola Blues Festivalul din 1995, am cântat în deschiderea concertului, în seara când a cântat John Mayall,idolul meu din adolescenţă , în ale blues-ului. Tot cu ajutorul lui Sandu Şipa, am reuşit să stau de vorbă cu John Mayall, în cabina lui şi să obţin un autograf de la el.Şipa ne-a aranjat să cântăm în majoritatea cluburilor cu specific de jazz din toată ţara. Am scos şi un CD cu înregistrări live din concerte, realizat la Studioul Isac Production din Braşov. Instrumentiştii care s- au alăturat la acest proiect muzical, pe lângă cei din GRUP74, au fost:George Draga-saxofon tenor şi aranjorul partiturilor de suflători,Cristi Cigolea şi Marius Miţiguş-trompetă,Vasile’’Ş-atât’’ Glăvan-trombon, George Iordache-tobe,Gabi Isac ’’Baştanu’’ şi Bob Coleşiu-bas şi superchitaristul Victor ’’SOLO’’ Solomon-chitară.
În paralel cu cântatul în GRUP74,mi-am făcut o firmă de echipamente de spectacol,sunet şi lumini,activitate care curând a devenit mai profitabilă decât cea artistică şi uşor-uşor am abandonat cântatul în favoarea activităţii de scenotehnică.M-am mutat în Bucureşti,unde piaţa este mult mai mare în acest domeniu,decât în Braşov şi mi-a dat posibilitatea să mă extind,să cumpăr echipamente noi,lumini,scene,sunet line array, chiar la momentul apariţiei pe piaţă,aşa încât,împreună cu faptul că la Bucureşti mi-am refăcut o familie deosebit de reuşită,am renunţat la GRUP74.Am ţinut legătura şi m-am revăzut cu foştii colegi,iar în 2011 ne-am reunit pentru un concert la Festivalul Club A şi o filmare retrospectivă a formaţiei GRUP74, la emisiunea realizată de Doru Ionescu şi Dan Cojocaru la TVR-emisiunea ’’Timpul Chitarelor’’.
Prin 2010 l-am reîntâlnit pe mai vechiul coleg din GRUP74,Nicky Bucaciuc,reîntors din Suedia cu afaceri în Bucureşti şi discutând,l-am întrebat dacă nu-i este dor să mai pună mâna pe chitară.I-am propus să-l căutăm pe Sorin Chifiriuc,să facem un trio şi să ne mai destindem în timpul liber cântând prin cluburile din Bucureşti.Cu câţiva ani în urmă,eu îl abordasem pe Chifi cu propunerea de a cânta împreună şi în principiu el a fost de acord,doar că acum,reluând ideea cu Nicky ,Sorin nu a mai fost de găsit,se zvonea prin târg că s-a lăsat de cântat şi s-a călugărit.Ca să nu abandonăm ideea,Nicky a propus să-l căutăm pe Adi Ordean,care nu mai cânta nici el de ceva vreme şi surpriză,Adi a fost de acord.Ne-am întâlnit toţi trei să ne reamintim ,după mulţi ani de când nu ne –am mai văzut,dacă mai ştim să cântăm şi am hotărît să punem de o formulă de trupă de rock. Am mai adunat câţiva instrumentişti : Codruţ Croitoru-solist vocal,Marius Vintilă-percuţie,Andrei Bărbulescu-tobe şi la scurt timp, Nicky retrăgându-se la afaceri,Adrian Borţun-bas,am pornit repetiţiile şi am făcut un repertoriu cu piese compuse de Adi Ordean, sub denumirea de ’’Trupa Ordean’’.În paralel cu repetiţiile cu noua formaţie, eu mi-am demarat un proiect pe care îl visam mai de mult:să fac un disc cu piese la care să invit chitariştii cu care am cântat sau am colaborat de-a lungul timpului. Şi cu ajutorul de studio al lui Adi Ordean,în 2012 am scos la Electrecord, CD-ul ‚’’ALBITER SOUND-With a little help from my friends’’, cu 12 piese compuse de mine şi la care au participat ca invitaţi Adi Ordean, Florin Ochescu,Paul Ciuci,Doru Tufiş,Hanno Hoefer şi Jimi’’El’’Laco,Victor’’SOLO’’Solomon, Marius Ţiclea,Gabi Isac’’Baştanu’’ şi chiar soţia mea, Delia.Cu Trupa Ordean am apucat să cântăm la 2 evenimente: un festival al berii în Bucureşti şi un festival de muzică uşoară la Sulina ,apoi Ordean a hotărât să abandoneze trupa şi să continuie cu mai vechiul său coleg,Leo Iorga. A fost o perioadă scurtă,dar frumoasă , împreună din nou pe scenă, după mulţi ani! Toată această activitate muzicală din ultimii 2 ani mi-a redeschis apetitul de a cânta şi în paralel cu activitatea mea de scenotehnică, sper să duc la bun sfârşit ideea pe care mi-am propus-o, anume de a continua proiectul muzical ’’ALBITER SOUND’’, cu un nou album la care lucrez în prezent.


Comments.

  1. HORIA TEREZIA TERRY GABOR

    November 25, 2014 (13:06) Reply

    Stimate dle Albiter,
    Sant sotia d-lui Horia Herscovici Alexandru. Prin aceste randuri asi dori sa va multumesc pentru cuvintele frumoase scrise de dvs despre sotul meu.Am citit cu foarte multa atentie si cu lacrimi in ochi amintindu-ma de anii grei in Romania si perioadele grele in viata artistica.Santeti un om adevarat, si prin aceste randuri va doresc dvs.si familiei dvs multa -multa sanatate.
    In anul 2015 sa va dea Marele DUMNEZEU NUMAI BINELE SI SECCESE .
    cU STIMA
    HORIA TEREZIA (TERRY GABOR)

    • Alexandru Albiter

      April 5, 2016 (16:59)

      Doamnă Herscovici,regret că vă răspund atât de târziu,dar din păcate nu am vizitat site-ul GRUP74 de ceva vreme.Pentru mine domnul Horia Herscovici a însemnat enorm de mult în acele vremuri şi atenţia pe care mi-a acordat-o în acei ani de început pentru mine a contat foarte mult.Vă apreciez cuvintele frumoase şi regret enorm că după plecarea în Israel nu am mai avut nici o informaţie despre dumneavoastră.Cu imens respect,Sandu Albiter

  2. Sergiu Cioiu

    June 22, 2015 (20:15) Reply

    Bravo Sandu Albiter, pentru această istorie a vieții unui artist dedicat rock-ului și blues-ului, scenei muzicale în care au evoluat diferite grupuri de-alungul anilor. E minunat felul în care ai descris momente care, luate la un loc, constitue o frescă a unei lumi a celor care, în pofida unei realități deloc încurajatoare, au reușit să impună un gen, au reușit să dea viață în România unei muzici noi cu o culoare specifică ecestei epoci. Ai portretizat cu căldură și sensibilitate, părinții cei minunați, oamenii care te-au ajutat, colegii cu care ai cîntat sau ai avut ocazia și plăcerea de a colabora. Am citit cu plăcere rîndurile dumitale, cu toate că eu nu fac parte din lumea rock-ului, dar am avut ocazia să colaborez cu unii dintre instrumentiștii care au cîntat în diverse grupuri cunoascute.

    FELICITĂRI,

    SC

    • Sandu Albiter

      April 5, 2016 (16:33)

      Mă simt onorat de cuvintele frumoase spuse de un maestru al scenei muzicale româneşti,domnule Sergiu Cioiu!Eram un copil când vă ascultam şi vă admiram (“Vântule, vânt nebun” a fost o piesă pe care o ascultam cu plăcere în acele timpuri) şi îmi doream şi eu să ajung pe scenă.Sper ca întro zi să ne cunoaştem personal şi cred că am avea destule subiecte pe care să le discutăm împreună.A propos, întro noapte v-am ascultat la emisiunea lui Andrei Partoş şi mi-a făcut mare plăcere să vă ascult,aţi rămas tânăr în spirit,plin de umor şi inteligenţă. Cu mult respect,Sandu Albiter.

  3. Ursan Virgil

    June 11, 2018 (13:03) Reply

    Buna ziua d-nule Albiter, referitor la Ion Leonard -fost coleg de-al meu de facultate, pe care nu l-am mai reintanit de 30 ani si fost membru al Grup 74 pentru o perioada scurta- puteti sa-mi spuneti ceva ?? As vrea sa-l reintalnesc….

Leave a Reply.

* Your email address will not be published.
You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>